Centrul într-o după-amiază târzie de noiembrie. Excelentă vreme pentru o mică plimbare, pusă la cale de cele câteva ore însorite care ar fi trebuit să scoată oraşul din somnolenţă, într-o zi de duminică. Surprinzător însă, centrul era pustiu, animat doar de câţiva porumbei şi de un căţel comunitar plictisit, care se odihnea, la soare, într-o alveolă betonată, îngrădită de gard viu. Magazine închise, traficul pe Nicolae Bălcescu, ca prin minune, foarte liniştit. Atmosferă chiar patriarhală, dacă nu am ţine cont de profilul urban cu cea mai mare dezvoltare pe verticală de pe tot cuprinsul oraşului. Zâmbesc amuzat, aducându-mi aminte de caracterizarea făcută centrului, de propaganda deceniului şase a secolului trecut: “o lungă magistrală pe care arhitectura modernă se răsfaţă în linii pure”. O arhitectură modernă, care, din nu ştiu ce motive, mi s-a părut acum şi mai cenuşie, lipsită de personalitate, rigolă măturată de curenţi, spaţiu public amorf şi vetust. Ansamblu axial fără niciun punct final. Nu-i bai, senzaţia se va vaporiza, dacă voi survola centrul din orizonturi superioare, care să-l cuprindă în toată splendoarea lui liniară. Mda, de sus parcă se vede un pic altfel. Deşi fizionomia e identică. Preţ de o ţigară, încerc să-mi reamintesc principalele ancore temporale ale sistematizării zonei, din puţinele ghiduri şi monografii care au abordat sistematizarea oraşului: primul centru comercial, în 1959 (Magazinul „Universal”, astăzi „Bacăul”) Casa de Cultură a Sindicatelor şi Hotelul „Bistriţa”(1965), Hotelul „Decebal” (1970), complexul comercial „Luceafărul” (1975), Hotelul „Moldova” (1980). Şi gata! Totul e aşezat „aşa cum trebuie”, după principiile planificării urbane...
Iau liftul şi pe drumul de întoarcere mai fac un apel la memorie, spre Costache Radu, Grigorovici, Tabacaru, Mircu, Şendrea, martori oculari care au avut şansa să surprindă, în diferite etape, un altfel de CENTRU. Nimic nu se compara însă cu fragmentul citit acum câţiva ani, de un parfum aparte, care a reuşit să condenseze în puţine fraze, esenţa centralităţii băcăuane. Uitasem autorul, nu şi pagina de ziar decupată şi pusă la păstrare într-un dosar preţios, care, ca multe altele, ajunge invariabil, din lipsă de spaţiu, în debara. Îmi iau inima în dinţi şi încep căutările printre vrafurile de hârtii. Se pare că e ziua mea norocoasă. Brusc mi se schimbă starea de spirit, despăturind foiţa pe care văzusem numele autorului: Eugen Uricaru. Asta este! Citesc pe nerăsuflate, şi treptat mă transpun într-un alt spaţiu decât cel parcurs cu câteva ore înainte.
 |
| Bacău downtown, november 2010 |
„Dacă Strada Mare era locul care îţi dădea legitimitate dacă erai negustor, prăvăliaş ori meseriaş cu oarece faimă, Centrul era locul de întâlnire a tuturor celor care doreau să fie văzuţi din diferite motive. Era o ridicare la scară a tradiţionalei „bătături a satului” unde nu se mai adunau oamenii la joc, ci la vedere. Rituala plimbare pe centru a familiilor aşezate, funcţionari la stat ori oameni care trăiau aventura existenţei pe cont propriu, începea de la Grădina Publică, de fapt, de la „Foto Marcel”, un atelier fotografic venit din altă lume, unde se executau fotografiile de familie ori ale perechilor nupţiale, care, obligatoriu, îşi făceau stagiul în vitrină, un fel de agendă mondenă sui-generis, şi se termina la poarta Parcului. Parcursul era întrerupt de momente de adăstare în dreptul anumitor vitrine ori cu intrări prelungite în cofetăria de lângă cinema „Timpuri Noi” sau în berăria de lângă amintita cofetărie. În anii `50-`60 în oraş erau două vechi cinematografe, „Fantasio”, aşezat acolo unde astăzi se află terasa hotelului „Decebal” şi „Timpuri Noi”, plasat cam în faţa teatrului. Aceste săli făceau parte din zestrea culturală interbelică, la ele adăugându-se cinema „Muncitorul”, cel mai elegant dintre toate, şi „Ion Creangă” de lângă Gara C.F.R. Pentru populaţia de atunci a Bacăului, cam 40000 de locuitori, atâtea cinematografe erau un semn de prosperitate intelectuală, mai cu seamă că nu era chiar atât de uşor să cumperi bilete, mersul la film fiind un semn de prezenţă publică. De la film se mergea la restaurant sau la cofetărie, în funcţie de vârstă şi de buzunar.
Dar plimbarea pe centru, mai ales în ziua de duminică, însemna un act de prezenţă publică aproape obligatoriu şi cu siguranţă ritualic. Plimbarea avea anumite reguli nescrise dar cunoscute de toate persoanele. Între ele se afla şi aceea că duminică după-amiaza centrul aparţinea militarilor în termen şi servitoarelor, dar numai până la ora cinci, iar de la cinci la şapte se plimbau elevii de liceu. De la ora şapte începea promenada familiştilor ori a viitorilor candidaţi la pozele de nuntă de la „Foto Marcel”.
Geografia Centrului s-a modificat destul de abrupt. Multă vreme a rămas neschimbat, aidoma perioadei interbelice. Primul semn de schimbare l-a dat construcţia primului Magazin Universal, lângă teatru. A fost un eveniment revoluţionar în sensul perturbator al curgerii timpului. Chiar ideea de a ridica o construcţie într-un loc ce părea destinat pe vecie promenadei a însemnat un şoc pentru cei care vedeau în plimbarea pe Centru măsura prestigiului ori a trecerii timpului. Au urmat apoi, în ritm din ce în ce mai accelerat, pasajul de lângă C.E.C., sistematizarea Pieţei General Florescu, ofensiva blocurilor şi ridicarea Casei de Cultură, construcţie care multă vreme a însemnat performanţa noului în vechiul oraş. Pe undeva se aflase şi cea mai bizară clădire, aceea a vechii Filarmonici, în a cărei sală rulau numai duminica filme de mare succes.
Ceea ce a rezistat tuturor imixtiunilor a fost zona din faţa Prefecturii, acolo unde din primăvară până în toamnă vegheau pleoştiţi în hârdaie câţiva palmieri. A fost şi a rămas un mister apariţia acestor arbori exotici în oraşul dominat de castani. Cert este că odată cu dispariţia atelierului de fotografii „Foto Marcel”, tinerii căsătoriţi se pozau, ca amintire, în faţa acestor palmieri. Imaginea exotică făcea cât o călătorie de nuntă.
Atâta vreme cât băcăuanii se plimbau pe centru se cunoşteau între ei. Era calea cea mai simplă şi cea mai agreabilă. O plimbare pe centru avea valoarea unei ieşiri în lume şi din ea aflai mai mult decât dintr-o sesiune de bârfă ori din ziarul local, cenuşiul „Steagul roşu”. Creşterea subită a populaţiei, datorită industrializării galopante, a făcut ca numărul necunoscuţilor să-l întreacă cu mult pe cel al cunoscuţilor. Prin această soluţie statistică, magia Centrului s-a vaporizat. Nimeni şi nimic nu-i va mai restitui puterea hipnotică şi eficienţa socială. Atunci când Centrul a dispărut, Bacăul s-a transformat din târg în oraş. Târgoveţii dispăruseră cam cu un deceniu mai devreme, dar nimeni nu băgase de seamă din cauza vrajei Centrului.
Cum şi ea s-a risipit, oraşul a fost ocupat de oameni noi. Lumea aştepta cu strângere de inimă apariţia omului nou.” (Eugen Uricaru – Centrul, în suplimentul lunar de cultură „Meridian 27”, nr.6/2006)
Las postarea fără un final clasic. Poate mă vor ajuta câţiva cititori băcăuani. Mă reîntorc în centru. Spun unii că s-a animat. Cică a căpătat contururi nocturne de metropolă în de-venire...
După instaurarea regimului comunist în România, legea reformei administrative din 6 septembrie 1950, impusă după modelul sovietic, a desființat județul ca unitate administrativ-teritorială, înlocuindu-l cu regiunea. Astfel, cele 59 de judeţe, compuse din 424 plăşi, au fost înlocuite prin 26 regiuni. După doar doi ani, numărul acestor regiuni a fost redus la 18. La următoarea reformă administrativă majoră (Legea nr. 2 din 17 februarie 1968), autoritățile comuniste au revenit la împărțirea pe județe, întinderea acestora fiind însă diferită față de cea din perioada interbelică.
