Parcurile sunt cele
mai mari unităţi de spaţiu verde din intravilan, cu o mare complexitate
funcţională şi cu o diversitate de dotări corespunzătoare în primul rând
odihnei zilnice şi - în subsidiar - odihnei săptămânale. Legislaţia românească
actuală [1] defineşte parcul ca spaţiu verde cu suprafaţă de minimum un hectar, format dintr-un cadru vegetal specific si din
zone construite, cuprinzând dotări şi echipări destinate activităţilor
cultural-educative, sportive sau recreative pentru populaţie. Importanţa
majoră a parcurilor derivă din extinderea spaţială, care poate susţine în
condiţii optime funcţiile spaţiilor verzi la nivelul oraşelor, şi din dotările
specifice. Dacă celelalte categorii de spaţii verzi se caracterizează prin
aferenţa lor la alte categorii funcţionale, putând fi numite spaţii ambientale, parcurile se
constituie ca dotări specifice, cu un
caracter obligatoriu pentru oraşele de peste 50000 de locuitori, supunându-se
cel mai bine unor modalităţi coerente de amenajare a intravilanului, determinând
efecte pozitive asupra calităţii locuirii urbane.
Situat
în partea central – vestică a oraşului Bacău, Parcul „Cancicov” ocupă o
suprafaţă de cca 21,8 ha, între Calea Mărăşeşti, strada Aleea Parcului şi calea
ferată Bacău – Bucureşti. Prezintă un contur poligonal, extins pe direcţia est
– vest (885 m). Lăţimea variază de la mai puţin de 100 m, în zona estică, la
725 m în partea centrală, între ieşirea spre Teatrul de Vară şi strada
Constantin Ene. De-a lungul timpului parcul a purtat mai multe denumiri: Parcul
„Spitalului Pavel şi Ana Cristea” (1937), Parcul „Nou” (1946), Parcul
„Libertăţii” (în perioada comunistă).
La
data de 22 martie 1935, peste 110 cetăţeni
de frunte ai Bacăului (printre care Grigore Tabacaru şi C. D. Palade) au
adresat o cerere primăriei pentru înfiinţarea unui parc pe terenul de pe lângă
Spitalul „Pavel şi Ana Cristea”. Pe baza memoriul întocmit de serviciul tehnic
al primăriei, Consiliul Comunal al municipiului aprobă crearea unui parc de agrement, motivând convingător
decizia: „întrucât grădina din centrul
municipiului este prea mică, iar Parcul Gherăeşti fiind prea departe şi
mijloacele de comunicaţie anevoioase şi costisitoare”, „grădina publică ce se
află în oraşul Bacău putem zice că e o berărie cu grădină dar nicidecum pentru
recreiarea şi împrospătarea sănătăţii oraşului”, „trebuie gândit în primul rând
că un funcţionar sau chiar un locuitor muncitor, după ce îşi varsă sudoarea
timp de 10 ore, voeşte şi el a se recreia cel puţin câteva ore sub un arbore
sau chiar o pajişte frumoasă, pe care în oraşul Bacău nu o are,dar în parcul
nou Eminescu o va găsi.”[2]
Atât
în memoriu cât şi în schiţa de amplasament, parcul a fost denumit „Eminescu”,
nume pe care însă nu l-a purtat niciodată, după cum rezultă din cercetarea
documentelor istorice [3].
Controversele
existente pe marginea destinaţiei
respectivului teren, gândită iniţial pentru un cartier al demobilizaţilor din prima
conflagraţie mondială, al văduvelor şi orfanilor de război, au fost
tranşate în final de recesiunea economică traversată de oraş: „…nu i s-ar putea da o mai bună utilizare în
aceste vremuri de criză acestui loc viran, care deşi este destinat pentru
împroprietărire cu loturi de case, aceasta nu se poate realiza decât cu mari
cheltuieli, prin executarea de lucrări edilitare, absolut necesare pentru
crearea unui cartier de locuinţe, deoarece situaţia financiară a comunei nu-i
permite.”[4]
După
trei ani de la începerea primelor demersuri, Decretul Regal din 9 mai 1938 legaliza
înfiinţarea parcului: „Terenul situat în
oraşul Bacău, între calea ferată, drumul de la Sărata şi liziera oraşului se
destină în conformitate cu planul de situaţie al Serviciului tehnic, plan pe
care s-au trasat arterele principale de circulaţie prin cinci puncte, pentru
înfiinţarea unui parc de agrement”[6].
Solicitarea
adresată Ministerului Agriculturii şi Domeniilor pentru asigurarea cu material
dendrologic (aproximativ 60000 de arbori: 20000 molizi, 18000 tei, 10000
salcâmi, 10000 pini austrieci, plopi de Canada, stejari, frasini etc.) a fost
parţial aprobată, o parte a necesarului de puieţi fiind achiziţionată de la
ocoalele silvice Turda (ulm, plop, catalpa, paltin de munte), Aiud (măceş,
sălcioară, platan oriental, arţar american), Focşani (arţar american, salcâm,
salcâm japonez), dar şi de pe plan local. Costurile relativ mari au condus în final
la recepţia unui număr mai redus de arbori, inclusiv a unor esenţelor exotice (Maclura aurantiaca, Liriodendron tulipifera,
Ulmus variegata, Caragana arborescens ş.a.)
Inventarul
general al averii imobiliare şi mobiliare întocmit de primărie la 1 aprilie
1939 a înregistrat pentru
nou-înfiinţatul parc o suprafaţă de 353856 mp, evaluaţi la 80 lei/mp. Prin
adăugarea costului amenajărilor, în valoare totală de 800000 lei (plantaţii,
drumuri, borduri, rigole, portal, ornamentaţii, pergole, iazuri), întregul parc
era evaluat la 29104480 lei,[7] o sumă considerabilă pentru acea perioadă.
După
cel de-al doilea război mondial, în urma căruia parcul a fost parţial distrus
de tancurile germane (1944), în deceniu 5 vor fi continuate plantările de
arbori şi arbuşti, în paralel cu extinderea şi asfaltarea aleilor principale,
rectificate prin trasee rectilinii, geometrice, diferite de planurile iniţiale.
Următoarele două decenii au marcat cea mai amplă perioadă de sistematizare în
care parcul se îmbogăţeşte utilitar şi ornamental cu majoritatea elementelor
actuale: cele două fântâni arteziene, restaurantul cu terasa „Parc” (1964),
generalizarea iluminatului public (1969), amplasarea de busturi şi sculpturi
(1965 - Mihai Eminescu, 1974 – ansamblul celor 22 coloanelor de lemn sculptate
şi poarta monumentală, în zona de sud care a funcţionat o perioadă sub forma
unei grădini de vară, 1976 – busturile în bronz ale lui Mihail Kogălniceanu,
Costache Negri şi Alecu Russo, bustul în piatră al scriitorului Ion Creangă).
Aceeaşi perioadă marchează însă şi scăderea considerabilă a spaţiului verde,
până la 24,5 ha în deceniul 8, prin construirea unor obiective educaţionale şi
medicale în partea sudică (1961- Institutul Pedagogic de 3 ani, 1966
maternitatea, urmată de alte corpuri de clădire ale spitalului judeţean).
Amplasarea noilor construcţii a diminuat unitatea compoziţională bazată pe
simetria suprafeţelor şi volumelor, afectând două axe compoziţionale, rămase în
acest fel inestetic poziţionate marginal (aleea principală transversală şi
aleea limitrofă sectorului administrativ – gospodăresc).
Simultan
s-a conturat şi zonarea internă a parcului, complexului sportiv „Dinamo”
adăugându-i-se, în contrapondere, dotări recreaţionale concentrate în jumătatea
estică (loc de joacă pentru copii, sectoarele pentru jocuri statice, lacul).
Lucrările
de reabilitare din ultimele două decenii au vizat regenerarea spaţiilor verzi
prin plantarea a peste 5000 de arbori (molizi, pini, castani, tei, paltini) şi
4000 de arbuşti (2000-2004, 2009), refacerea covorului asfaltic (1999-2000,
2005), modernizarea instalaţiilor de iluminat artizanal (2004), schimbarea
mobilierului urban prin montarea băncilor din fier forjat şi lemn (2008),
introducerea unor elemente decorative luminoase (2009), amplasarea unor
monumente de for public (1994 – bustul eroului Ciprian Pintea, 1997- bustul de
bronz al lui Mircea Cancicov, ministru de finanţe al României între anii
1936-1939 şi unul din artizanii înfiinţării parcului). Diferitele proiecte
vehiculate în presă (transformarea parcului într-o grădină botanică, amenajarea
unei alei a personalităţilor locale) sau care au fost efemer materializate
(mica grădină zoologică, amenajată în 2003), nu au condus la schimbări în
structura parcului, care a avut însă de suferit printr-o nouă diminuare a
suprafeţei, ca urmare a construirii în
anii `90 a unui lanţ de garaje la intrarea din capătul Aleii Parcului şi mai
ales prin retrocedarea controversată [8] a peste 2 ha de teren unor persoane fizice şi juridice, pe latura vestică, în
vecinătatea Complexul Muzeal de Ştiinţele Naturii.
Vegetaţia arborescentă este bine
reprezentată, ocupând cca. 93% din suprafaţa parcului (incluzând şi
amplasamentul complexului muzeal). Ea este dispusă sub formă de aliniamente în
lungul aleilor principale, grupuri, pâlcuri şi masive în cele 42 de curtine din
interiorul reţelei pietonale. Plantările de întinerire nu au schimbat
semnificativ omogenitatea compoziţională, păstrându-se specia dominantă (teiul
şi Thuja occidentalis în lungul
aleilor principale, catalpă şi glădiţă în lungul aleii paralele cu muzeul,
castan pe aleile periferice ş.a.
Diversitatea speciilor este relativ
modestă, identificându-se 30 de specii de foioase şi răşinoase, frecvenţă mai
mare având teiul, castanul porcesc, tuia, nucul negru, pinul silvestru,
salcâmul, paltinul, frasinul, arţarii.
Ca vârstă, dominante sunt exemplarele echiene, care păstrează o pondere
însemnată, rezultată din plantările efectuate în primele decenii de la
înfiinţare. Exemplarele tinere, plantate în etape după 1990, nu atenuează decât
parţial vizibila rarefiere din unele sectoare (zona lăcuşorului, treimea
vestică a parcului).
Stilul de amenajare al Parcului „Cancicov” este geometric, conceput
prin subordonarea clară a reţelei de alei faţă de un centrul compoziţional cu
funcţie estetică şi decorativă (fântână arteziană, monumente de for public,
partere şi ronduri de flori). Din inelul pietonal se detaşează ortogonal două
alei principale care individualizează fizionomia parcului, şi şase alei
secundare radiale. Cele două alei majore, cu funcţie de promenadă, generează
perspective dominante, intensificate în cazul aleii cu orientare nord – sud,
prin dispunerea ritmică a elementelor vegetale şi existenţa unui punct terminus
cu suficientă energie vizuală (fântâna arteziană „Trei fete”).
Parcul
posedă o foarte bună accesibilitate oferită de cele 10 căi de acces, repartizate pe
toate laturile unui perimetru de peste 3 km. Amplasarea acestora se corelează
cu principalele zone exterioare din aria de influenţă imediată (cartierele
Parc, Carpaţi, Războieni), cu structura stradală învecinată (intersecţiile din
zonele Tic - Tac şi Cascada, Aleea Parcului – strada Gării) şi cu capacitatea
proiectată a parcului.
Zonarea funcţională prezintă cea mai
mare complexitate dintre parcurile judeţului, existând un sector amenajat
pentru jocul copiilor, două sectoare pentru jocuri statice, unităţi de
alimentaţie publică cu funcţionare permanentă, zone cu rol preponderent
decorativ, sector administrativ-gospodăresc. Repartiţia teritorială a
elementelor constructive nu este echilibrată, jumătatea vestică fiind modest
utilată şi, în ultima perioadă, întreţinută superficial.
În ultimii ani
sunt de amintit două lucrări de amenajare a zonei verzi dinspre Colegiul Naţional Pedagogic (primăvara – vara 2016). Este vorba de redarea în utilizare publică a
unei suprafeţe apreciabile, organizată pentru posesorii de animale de companie
(teren îngradit de ani buni şi rămas cu o utilizare incertă după închiderea
micului punct zoologic amenajat de administraţia Sechelariu la mijlocul anilor
2000). În imediata apropiere, zece mese cu băncile aferente au fost deja
montate, aşteptându-şi vizitatorii. Cele două amenajări pot genera în viitor un
nou centru de greutate pentru utilizatorii parcului şi pot depresuriza
aglomerata şi bizar organizată funcţional alee centrală...
Ca
aspecte negative pot fi evidenţiate: lipsa gazonului, substituit printr-o
pătură ierboasă formată din specii ruderale, diminuarea şi simplificarea
compoziţiilor florale decorative (ronduri, rabate, borduri), mult mai bine
reprezentate înainte de 1990, numărul redus de specii valoroase sub aspect
ştiinţific sau estetic, prezenţa unor specii lemnoase improprii (corcoduşi,
măceş, nuc), toaletarea deficitară, accesul neîngrădit al câinilor cu sau fără
stăpân, eliminarea agresivă/neinspirată
a unor arbuşti şi subarbuşti sau a unor aliniamente de gard viu, toaletări
discutabile (până la situaţia greu de înţeles a eliminării unor exemplare
vivace). Din punct de vedere al
amenajărilor constructive, se impune completarea funcţionalităţii parcului,
reabilitarea/remodelarea
unor obiective etc, toate aceste intervenţii fiind subordonate unei tratări
compoziţionale unitare, tratare care ar putea veni apelându-se la competenţa
unor urbanişti şi peisagişti cu experienţă şi viziune.. Dar aici avem nevoie de un capitol separat pentru a intra în detalii...
Note
