Pentru că mâine este Ziua Internaţională a Zonelor Urbane.
Pentru că raportul dintre spaţiile construite şi spaţiul natural devine tot
mai fragil.
Pentru că Bacăul de astăzi moşteneşte un mare deficit de spaţii verzi.
Pentru că şi o simplă floare "plantată subversiv" în caldarâm poate prinde
rădăcini.
Pentru că schimbările cu adevărat durabile se fac îngropând indiferenţa.
Depinde de fiecare dintre noi.
P.S: pentru cei mai puţini familiarizaţi cu conceptul, facem trimiteri la
câteva surse disponibile aici, aici, aici, sau aici şi cităm dintr-un
excelent studiu publicat în revista „Calitatea vieţii”:
„Restrângerea
spaţiilor verzi accentuează masiv riscurile ecologice urbane, având un impact
negativ imediat asupra viabilităţii şi sustenabilităţii acestora, asupra calităţii vieţii şi stării de sănătate
a populaţiei. Deja, de mai multe decenii, creşterea densităţii locuitorilor din
zonele urbane produce o „foame” crescândă de spaţiu. În paralel cu evoluţia
teritorială tentaculară a marilor oraşe, s-au modificat structura, arhitectura
şi design-ul urbanistic, de cele mai multe ori, în detrimentul spaţiilor verzi.
De aceea, în ultima vreme, numeroşi agenţi sociali se
implică în ofensiva creşterii, prin diverse mijloace, a suprafeţelor verzi
urbane, în foarte multe ţări ale lumii.
Este vorba despre aşa-numita gherilă
verde, ce constă în crearea de spaţii verzi cât mai largi şi cât mai
numeroase, în special în zonele urbane cele mai aglomerate, din Japonia,
Statele Unite, Marea Britanie, Germania, Canada, Australia, Libia ş.a. Conceptul de gherilă verde (guerrilla gardening) a
fost lansat de
Liz Christy împreună cu grupul
său Green Guerrilla, în anul 1973, prin
iniţiativa de a transforma, într-o adevărată grădină, o zonă întinsă din Bowery
Houston – New York. Grupul respectiv a reuşit să facă de nerecunoscut un uriaş
teren viran din oraş, transformându-l într-o splendidă grădină, pe bază de
voluntariat.
Conceptul de guerilă verde mai are
şi semnificaţia transformării unor spaţii abandonate, aflate în proprietate
incertă ori aflate în litigiu, în spaţii verzi, adesea chiar fără permisiunea
eventualilor proprietari. O asemenea practică este mult mai larg răspândită şi
mult mai veche decât s-ar putea crede, nu numai în New York (Gerrard
Winstanley, The Diggers, în Surrey), dar
şi în Ohio (John „Appleseed” Chapman, în anul 1801), sau în Marea Britanie
(încă din anul 1649), sau în Honduras (plantaţia Tacamiche, 1995) ş.a. (Kendall
J., Crompton T., 2008). Richard Reynolds
a înfiinţat, în octombrie 2004, un site, GuerrillaGardening.org, unde un număr de 30 de ţări dezbat şi fac
schimburi de experienţă pe această temă (publicate în sinteză în Bloomsbury
Publishing, în Marea Britanie şi SUA, în luna mai 2008).
Subiectul acesta nu este lipsit de
relevanţă nici în cazul României. Dar a pune problemele în termeni similari
pentru o ţară ca România poate părea şocant, cel puţin la prima vedere. Totuşi,
nici măcar românii (larg recunoscuţi pentru toleranţa lor proverbială) nu pot
ignora la nesfârşit faptul că, în oraşele lor, pot fi întâlnite numeroase
spaţii intravilane, de diverse mărimi, abandonate (aflate în litigiu sau în
proprietatea nu se ştie cui), nu rareori având rolul de depozit pentru gunoaie.
Asta fără a mai aminti fenomenele clasice pentru agricultura românească de după
anul 1989, când întinse suprafeţe agricole sau despădurite, au rămas
neutilizate şi necultivate ani la rând.”
(Chiriac D., Humă C., Stanciu M.,
Spaţiile verzi – o problemă a
urbanizării actuale, CaIitatea vieţii, XX, nr. 3–4, 2009, p. 250-251)