Monumente băcăuane de for public: statuile oraşului

          Spre deosebire de locurile cotidiene, unde suntem ceea ce facem, în faţa monumentului suntem ceea ce credem, ceea ce venerăm, ceea ce comemorăm, nu ca individ inalienabil, ci ca membru al unei comunităţi care împărtăşeşte aceleaşi valori, aceeaşi credinţă, veneraţie. Chiar dacă monumentul este consacrat unui erou anume, unei personalităţi de odinioară, el se oferă posterităţii cu valoare de exemplu şi simbol, şi cu capacitatea de coagulare comunitară. Monumentul este un „loc de memorie”, ori, şi mai precis, un loc al voinţei (colective) de memorie (colectivă). Valoarea lui simbolică este evidentă, şi ea excede valoarea simbolică a celorlalte locuri ale vieţii cotidiene. Această valoare vine din capacitatea sa de a concentra într-o unitate temporală omogenă, superficială şi evidentă timpul lung, eterogen şi profund al trecutului.

            Dar mai mult decât orice, monumentul este memoria spaţiului.În monument, timpul este povestit şi expus spaţial. Lucrurile, formele se umplu de conţinuturi prin naraţiune, iar atunci când aceste naraţiuni nu sunt citite „din prima”, mărturii textuale sunt adăugate texturii înseşi a monumentului. (Ciprian Mihali – Monumentul între voinţa de putere şi opera de artă, Ed. Paideia, 2001)

Photo of the Day: Hazarduri naturale de sezon

Paza bună trece hazardul! 

Pentru sezonul cald, propun revopsirea panourilor (deh, vremuri de criză..) şi inscripţionarea lor cu atenţionări valabile tot timpul anului, postate la intrarea în oraş. Ceva de genul Oraş de cură amoniacală sau Localitate înfrăţită cu NH_{3 .}      

 _{Bună ideea?} 

Şah la Bacău

        Bacăul a avut parte astăzi  de un eveniment pe care l-aş cataloga ca fiind deosebit. Peste 250 de elevi din clasele I-VIII au participat la faza judeţeană a Campionatului Naţional Şcolar de Şah „Elisabeta Polihroniade”. Spun deosebit din cel puţin câteva motive. În primul rând prin  participarea  numeroasă, dovadă că şahul este îndrăgit de numeroşi copii, în ciuda faptului că, după 1989, Bacăul nu a mai reuşit să-şi păstreze structurile sportive organizate, care ofereau - prin cluburi de şah, calendar competiţional, legitimarea jucătorilor la diverse echipe participante la campionatele naţionale – perspectivele practicării unui sport de performanţă. Apoi prin pasiunea cu care au trăit participanţii fiecare mutare, fiecare final de partidă din cele patru runde, bucuria victoriei dar şi lacrimile unor mutări greşite au demonstrat, dincolo de rezultatele finale, că această excepţională combinaţie dintre sportul minţii şi  artă pe 64 de pătrate îşi are aici numeroşi adepţi, posibili şahişti de top în viitor. 

            Concursul de astăzi a reprezentat cu siguranţă o excelentă modalitate de popularizare a şahului, graţie iniţiativei Elisabetei Polihroniade, marea doamnă a şahului românesc, prezentă  la competiţia băcăuană. Bucuria de a fi împreună cu aceşti copii lângă eşichier şi amabilitatea de a sta de vorbă cu orice pici care şi-a învins timiditatea în faţa  marii maestre internaţionale au oferit celor prezenţi (elevi, părinţi, profesori însoţitori) momente unice, care au mai diluat din încărcătura punctajelor şi a clasamentelor finale, dincolo de care, cu toţii au plecat, cred, mai câştigaţi spre casă.

Fizionomii urbane trotuşene...şi nu numai

             O încercare „remarcabilă” de combinare a virtuţilor sistematizării urbane din perioada comunistă  cu elemente de actualitate mioritică privind amenajarea. Surprinsă în acelaşi oraş trotuşean, dar  uşor recognoscibilă şi în reşedinţa de judeţ, şi în capitală sau auirea prin lume. La o primă  vedere, senzaţie de ghetto, întregită de ambiguitatea utilizării terenului (loc de joacă pentru copii, spaţiu verde, spaţiu public al sârmelor de rufe sau al bătrânelor bătătoare de covoare, scurtătură pentru acces rapid către centru) care transformă locul într-unul din acele spaţii indecise, aflate la intersecţia dintre spontaneitate şi planificare. Un ansamblu arhitectural în  care axa de compoziţie este magistral condusă de acele iviri ale reţelei subterane de gaz metan, care vorba unui hâtru coleg localnic, ar putea avea şi rolul de a delimita zonele de influenţă ale găştilor locale... 

            Zonă de frontieră dintre oraş şi natură, care însoţeşte întotdeauna drumul către centru, dar şi spaţiu al unei duble limite: limită care se deplasează o dată cu urbanul dar care se şi infiltrează în interiorul lui, fragmentându-l. Spaţiu al incertitudinii,  dar şi spaţiu alternativ, în care riveranii îşi construiesc poveşti de viaţă, lipsite de restricţii sau de şabloanele insipide servite de fiecare dată identic de către alţii. Şi parcă îi dau dreptate Ioanei Tudora care argumenta magistral necesitatea existenţei unor astfel de spaţii: „Avem nevoie de aceste spaţii ambigue, în care putem fi singuri şi împreună cu lumea, de aceste arii simbolice, nu doar pentru ciudăţenia timpurilor noastre, dar şi pentru aerul lor de aşteptare a altceva, a diferenţei”.

Photo of the Day: Invitaţie la odihnă

         O adevărată îmbiere la odihnă, fie ea şi de scurtă durată. Cu asemenea densitate de mobilier urban, devine irezistibilă atracţia de a medita la toate cele. Chiar şi la beneficiile unei amenajări peisagistice atât de polivalente...Locaţia:  oraş băcăuan dintr-o zonă declarată oficial ca defavorizată. Clic pe imagine pentru detalii liniştitoare. Chill out!

Photos of the Day: Gura de rai băcăuană

     O gură de rai din ansamblul coloanelor de lemn sculptate (Parcul "Cancicov" Bacău). Intitulat "Geneza", a înfrumuseţat partea de sud a parcului  începând cu  anul 1974, prin strădania iubitorilor artei populare din judeţ.  Ansamblul cuprinde o poartă monumentală, 22 de stâlpi aşezaţi pe două laturi şi o coloană a infinitului. 

 Stâlpii au frumoase decoraţiuni cu motive geometrice, animaliere, florale, având dăltuite versuri populare şi numele a mai multor localităţi din judeţ, cu tradiţii recunoascute în prelucrarea lemnului (Berzunţi, Oituz, Caşin, Dărmăneşti ş.a.)

Din nefericire, ansamblul se află într-o stare avansată de degradare, prin conjugarea efectelor produse de  timp, acţiunea agenţilor externi, indolenţa sau reaua credinţă a citadinilor noştri.

Chiar dacă, vorba lui Miron Costin, "nasc şi la Moldova oameni"...

Şi ce oameni, dom`le, ce oameni!

Marile habitate urbane

Vorbeam în postarea "Bulversarea fizionomiei urbane băcăuane" (13 decembrie 2010) de dinamica transformărilor urbane pe care oraşul le-a avut de suportat după 1950, prin apariţia marilor ansambluri de locuinţe colective. Completez articolul cu o perspectivă spaţială naţională (sursa: Atlasul Românei), pentru a se observa discrepanţele interurbane dar şi pentru a ne "lamenta" că nu suntem chiar singurul oraş din care au fost şterse urmele trecutului...

Clic pe hartă pentru zoom.

 

 

"Secrete" de Sfântul Ioan

Biserica Sfântul Ioan (noiembrie 2010)

Încadrată prea strâns de construcţiile de dată mai recentă, ridicate la intersecţia străzilor Războieni şi Oituz, singurul lăcaş de cult din oraş cu hramul Sfântul Ioan trece de multe ori neobservat de către citadinul grăbit al zilelor noastre. Nemeritat am zice noi, chiar dacă nu se cunosc multe detalii despre istoricul bisericii cu o vechime de două secole. Puţinele surse bibliografice relevă însă câteva aspecte inedite, demne de amintit:

- este cea mai veche biserică din Bacău, după Precista, ctitorie ridicată în vremea lui Ştefan cel Mare, de fiul său, Alexandru (sfiinţită la 1 ianuarie 1491). Despre această biserică, cronicarul Costache Radu amintea la 1906, în monografia „Bacăul de la 1850-1900”, următoarele:

„La 1800, Ioan Mocanu a făcut biserica Sf. Ioan Botezătorul, în zilele P.S.S. Gherasim, episcop al Romanului. N-am putut a mă informa cine era acel creştin Ioan Mocanu. Presupun însă că trebuie să fi fost un răzeş bogat sau un negustor înstărit. S-a făcut apoi zestre bisericii, mai multe case din oraş lăsate prin testament de negustori şi altele date ca danie. Testamentul lui Iamandi sîn Mihalache Margărint din anul 1831 august, glăsuieşte că venitul acelor dugheni ce le lasă bisericii să fie pentru slujbaşii bisericii şi pentru pomenirea lui măcar de patru ori pe an prin parastase; şi că dughenile să nu se înstrăineze. S-a ţinut până astăzi orânduirea testatorului, dar astăzi locul acelor dugheni - căci casele nu mai sunt - s-a vândut cu 8000 de lei.”

Alte surse merg pe ipoteza că biserica a fost zidită câţiva ani mai târziu,  în perioada 1803-1813, adăugând şi un al doilea ctitor, tot Ioan: preotul iconom Ioan Moisă. Cu toată vechimea apreciabilă, lăcaşul de cult nu apare însă în lista monumentelor istorice băcăuane.

- înainte de apariţia şcolilor publice, lăcaşul a funcţionat la începutul secolului al XIX-lea, ca un adevărat centru educaţional, în care, fetele şi bãieţii au deprins taina slovelor  româneşti. Psaltirea, ceaslovul, rugãciunile şi Evanghelia au reprezentat pentru mulţi copii o primă întâlnire cu miracolul cărţilor.

- în cimitirul bisericii a fost înmormântat Ionică Tăutul, poet şi om politic progresist, autorul proiectului de constituţie din 1822 cunoscut sub numele de „Constituţia cărvunarilor”, prin care se încerca introducerea unui sistem modern de guvernare în Principatele Române.

           Chiar dacă nu mai păstrează integral aspectul iniţial (reparaţii capitale în perioada 1924-1930, consolidări în 1979-1980,  restaurarea întregii picturi în anii 1980 şi 1992, construirea gardului din fier forjat în 1990 ş.a.), prin frumuseţea sobră a arhitecturii şi prin rolul jucat în istoria modernă a Bacăului, biserica „Sfântul Ioan” posedă toate atributele pentru a (re)deveni un obiectiv important pe harta culturală a oraşului. Până la acest deziderat, un cald LA MULŢI ANI tuturor băcăuanilor cu numele de Ion, Ioana, Nelu, Ionuţ, Ionica sau alte nume derivate din acestea!

Polivalenţa unei noi săli de sport

Se pare că proiectul unei noi săli polivalente în Bacău a devenit certitudine, prin aprobarea documentaţiei tehnice. Nu vreau să fac o analiză S.W.O.T. a deciziei privind finanţarea acestui obiectiv, şi nici asupra locaţiei stabilite (fostele unităţi militare din cartierul C.F.R.). Este tardiv şi în acelaţi timp ineficient pentru resursa mea de timp. Mă limitez să spun că există cu certitudine şi părţi bune şi puncte slabe, pe care le pot oricând argumenta. Pentru moment vreau să comentez două din afirmaţiile pe care le-am citit în aceste zile prin media băcăuană:

1. baza sportivă a oraşului nu este chiar atât de învechită, la nivelul anilor 1940 – 1950, din moment ce sala actuală a sporturilor a fost construită în anul 1975. Concepţia arhitectonică particulară, prin uriaşul arc exterior de beton armat, reprezintă şi astăzi un element de atracţie, pe care nu îl au multe obiective sportive din ţară. Capacitatea mică a sălii (2000 locuri într-o singură tribună) rămâne într-adevăr o problemă,  şi orice pasionat al sporturilor de echipă (nu doar nostalgic al momentelor de aur ale handbalistelor de la „Ştiinţa”) ştie lucrul acesta. Din acest punct de vedere, proiectul nou prevede o triplare a numărului de locuri pentru spectatori, făcându-ne să visăm şi la o creştere proporţională a performanţelor sportivilor....
2. nu ar trebui să cădem în nicio extremă privind oportunitatea investiţiei, în aceste vremuri, pentru municipiu în general şi pentru cartierul „gazdă” în particular. Un astfel de obiectiv va reprezenta cu siguranţă un loc de condensare a vieţii citadine din vestul oraşului. Dar nici nu va aduce ştergerea cu buretele a diferenţelor de dotare edilitară, care fac din cartierul C.F.R., ca şi alte cartiere geografic periferice, şi după atâtea decenii, un cartier cu o fizionomie semi-urbană...

Actuala Sală a Sporturilor (foto mai 2005)

              Oricum, în România noastră dragă este încă dificil de proiectat analize spaţiale intraurbane profesioniste, din moment ce politicile de amenajare locale se „încurcă” cu cele regionale şi cu incoerenţa viziunilor strategice de pe malul Dâmboviţei. Aşa că mai adaug şi eu o iţă în acest talmeş-balmeş al urbanismului mioritic contemporan şi propun un model de „cartier polivalent”...Sună chiar mai bine decât alte utopii urbanistice, precum modelul oraşului-grădină, visat de  Ebenezer Howard prin 1898...

Despre promptitudinea E.ON Gaz

E.ON (Sursa: www.ro-news.ro)

O mică experienţă personală. Un uşor miros de gaz la aragaz. După tragicele experienţe recente, este normal  să fii ceva mai atent. Am sunat, firesc, la centrul de relaţii cu clienţii pentru a explica problema. Am fost liniştit de o voce suavă, care m-a atenţionat să las deschisă fereastra până în momentul în care o echipă se va prezenta cât se poate de rapid pentru remedierea problemei. După mai mult de 5 (cinci) ore de aşteptare şi încă două telefoane, mica defecţiune a fost rezolvată. Jos pălăria pentru echipa de tehnicieni. Din acest punct de vedere chiar am rămas plăcut surprins de amabilitatea dumnealor. Neclaritatea mea vine din altă parte:

- am avut „norocul” unei situaţii excepţionale, cu o frecvenţă comparabilă cu cea a unei eclipse de Soare, fie ea şi parţială?

- este firesc ca pentru un întreg oraş de talia Bacăului, plus câteva comune suburbane, ditamai compania să aibă pentru intervenţii, doar doi oameni pe schimb, care ar trebui să fie ubicui pentru a interveni acolo unde este nevoie?