O încercare „remarcabilă” de combinare a virtuţilor sistematizării urbane din perioada comunistă cu elemente de actualitate mioritică privind amenajarea. Surprinsă în acelaşi oraş trotuşean, dar uşor recognoscibilă şi în reşedinţa de judeţ, şi în capitală sau auirea prin lume. La o primă vedere, senzaţie de ghetto, întregită de ambiguitatea utilizării terenului (loc de joacă pentru copii, spaţiu verde, spaţiu public al sârmelor de rufe sau al bătrânelor bătătoare de covoare, scurtătură pentru acces rapid către centru) care transformă locul într-unul din acele spaţii indecise, aflate la intersecţia dintre spontaneitate şi planificare. Un ansamblu arhitectural în care axa de compoziţie este magistral condusă de acele iviri ale reţelei subterane de gaz metan, care vorba unui hâtru coleg localnic, ar putea avea şi rolul de a delimita zonele de influenţă ale găştilor locale...
Zonă de frontieră dintre oraş şi natură, care însoţeşte întotdeauna drumul către centru, dar şi spaţiu al unei duble limite: limită care se deplasează o dată cu urbanul dar care se şi infiltrează în interiorul lui, fragmentându-l. Spaţiu al incertitudinii, dar şi spaţiu alternativ, în care riveranii îşi construiesc poveşti de viaţă, lipsite de restricţii sau de şabloanele insipide servite de fiecare dată identic de către alţii. Şi parcă îi dau dreptate Ioanei Tudora care argumenta magistral necesitatea existenţei unor astfel de spaţii: „Avem nevoie de aceste spaţii ambigue, în care putem fi singuri şi împreună cu lumea, de aceste arii simbolice, nu doar pentru ciudăţenia timpurilor noastre, dar şi pentru aerul lor de aşteptare a altceva, a diferenţei”.
