Paharul

    Acum patru ani. Veneam dintr-o hoinăreală foto, încercând să alung ghemul de gânduri apăsătoare, nedefinite. Contrar obișnuinței, schimb traseul și urc spre terasa de la restaurantul din Parcul Trandafirilor. Pe atunci unitatea încă mai funcționa în formatul cunoscut de generații.  Ceva parcă mă trăgea de mânecă, și nu era apusul care se prefigura în culori aprinse. Cu chiu, cu vai, mă hotărăsc ce să comand, rămânând nehotărât în picioare. Pozez fără chef paharul și jocul ultimelor raze. Mă felicit totuși pentru alegerea culorii lichidului, dar strâmb din nas la gustul nefamiliar. Vraja rămășițelor zilei plutea suspendată și încercam să mă agăț de ea și șă o iau cu mine. Cobor. Același sentiment ciudat avea să mă urmărească însă tot drumul. Nu peste mult timp, pandemia avea să blocheze o lume întreagă într-un vis urât, iar imaginea apusului din acea seară de februarie m-a urmărit în valurile de lockdown. Avea să fie ultimul pahar cu apus inclus, dar atunci nu știam sau poate că refuzam să cred.  Pe drum am șters toate pozele făcute, nemulțumit de rezultatul obținut. Am revenit totuși asupra uneia, pescuind-o din coșul de gunoi virtual. E cea de față. Și privind-o astăzi, reevaluez acel asfințit și niște versuri dintr-o melodie celebră: There is a crack, a crack in everything / That’s how the light gets in...

    Coborând cu picioarele pe pământ😁, îmi zic după modelul pragmatic american: shit happens...