„Vineri
după-amiază, scriitori, cititori şi prieteni au condus pe ultimul său drum pe
poetul George Bacovia, reprezentant de frunte al literaturii române, decedat în
dimineaţa zilei de 22 mai.
Joi
după-amiază şi vineri dimineaţa, prin faţa catafalcului cu corpul neînsufleţit
al poetului, depus la Casa Scriitorilor „Mihail Sadoveanu“ din Capitală, s-au
perindat numeroşi oameni de artă şi cultură, studenţi, cunoscuţi, mulţi dintre
cei care au apreciat opera dispărutului.
În
jurul catafalcului au făcut de gardă reprezentanţi ai vieţii noastre culturale,
scriitori tineri şi vîrstnici. Din ultima gardă au făcut parte: Ion Pas,
adjunct al ministrului litvă-ţămîntului şi Culturii, Pavel Ţugui, Eugen
Jebeieanu, membru corespondent al Academiei R. P. Romîne, Aurel Mihale şi
Ferenc Szemler, secretari ai Uniunii Scriitorilor, scriitorii Mihail Novicov,
Scarlat Callmachi şi Dumitru Corbea.
La
ora 16, la Casa Scriitorilor „Mihail Sadoveanu“ a avut loc adunarea de doliu. A
luat cuvîntul prof. univ Ion Vitner, care a spus printre altele: „Într-o lume
dominată de beţia indiferentă, orgiacă, a căutătorilor de aur, poezia lui Bacovia
a irupt cu tragismul ei sfîşietor. Veninul existenţei cotidiene a unui
intelectual din mulţime şi a unui artist demn, pătruns de onestitate, Bacovia
l-a distilat în vers. El a repurtat o victorie personală împotriva efectului
nimicitor, toxic, al existenţei în lumea capitalistă.
Bacovia
a visat viitorul iluminat de puterea muncii şi a muncitorilor. Dorinţa sa a fost
ca în perspectiva acestui viitor, devenit prezent, „să mai surîd numai o
clipă". În felul acesta poetul durerii a închis ochii împăcat cu sine
însuşi şi cu lumea pe care a dorit-o".
În
cuvîntul său, criticul literar Mihail Petroveanu a spus: „Născută din
suferinţă, ale cărei rădăcini trebuie căutate în societatea agonică a epocii
sale şi în propriul său trup, arta lui G. Bacovia este una din cele mai vii şi mai
autentice. Sarcasmul lui, în fond revendicativ, are amărăciunea unei fiinţe
simple căreia i s-a răpit dreptul natural de a trăi. Bacovia a presimţit
socialismul cum presimte firul de iarbă ce moare firul ce va învia“.
Vorbind
despre poetul dispărut, poetul Ion Brad a spus: „În lirica lui modernă, cu
rezonanţe stranii şi tulburătoare, am ascultat strigătele unei conştiinţe torturate
de inumanitatea unei lumi agonice, lume de care visurile noastre azi nu se mai
lovesc. Destule generaţii de poeţi, de la Eminescu la Bacovia, au plătit prea
scump cu tinereţea, cu sănătatea, cu visurile lor sfîşiate păcatele lumii după
care nu ne vine să plîngem. Pentru umanitatea adîncă a sufletului lui Bacovia,
pentru podoabele pe care le-a adăugat poeziei romîneşti, să fie tinereţea,
cîntecele şi lacrimile noastre cea mai curată cunună la căpătîiul marelui
poet".
De la Casa Scriitorilor, cortegiul funebru s-a îndreptat apoi către cimitirul Bellu unde a avut loc înhumarea. La mormînt a luat cuvîntul poetul Miron Radu Paraschivescu. „Noi, cei prezenţi aici ca să-i aducem un ultim omagiu — a spus vorbitorul — ştim că nu poetul Bacovia a murit, ci omul care a fost. Dar pentru noi, care înţelegem prin arta revoluţionară arta care transformă sufletul şi plămădeşte caracterul unui om nou, pentru noi, un poet este una cu omul dintr-însul. Într-o lume a exploatării şi tiraniei, Bacovia a visat primăvara tovărăşiei şi a libertăţii. Versul lui de protest a avut lirismul încărcat de vitriol, un vitriol arzînd cu o înaripată flacără lirică. Protestul social al lui Bacovia a stat în primul rînd în refuz: refuzul faţă de lumea celor puţini şi îmbuibaţi în paguba şi spre suferinţa milioanelor de muncitori vlăguiţi şi înfometaţi. A murit pe această vreme de primăvară ploioasă ce pare un omagiu al naturii care îl plînge cu ploile ei odată cu lacrimile noastre",
Sursa: Funeraliile lui George
Bacovia, ziarul Scînteia, 25 mai 1957
Foto: Pinterest
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu