Aleile unui parc sunt precum oamenii. Unele te încarcă pozitiv. Altele iti sunt indiferente. Unele sunt calde, altele par reci. De unele nu te-ai satura, altele mai degrabă le-ai ocoli. Unele te întineresc, altele îți provoacă nostalgii sau regrete. Unele ți se par neschimbate, altele se apleacă sub coroana vremurilor. Sau poate că aleile sunt mai degrabă niște oglinzi. Ai impresia că știi fiecare fir de păr, fiecare rid, fiecare expresie. Până când, deodată, într-o zi, ceva se schimbă în acest puzzle arhicunoscut. Să fie dala aia care parcă s-a depărtat și mai mult de axul traseului tău? Să fie durerea aia care a devenit supărătoare? Să fie tăcerea apăsătoare a unor cioate? Să fie mâzga frunzelor? Să fie inelele de creștere și firele albe? Te uiți în oglindă: ai cam îmbătrânit, alee...
Parcul oftează: ce repede mai trece timpul. Ia uite și la omul ăla...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu