Scriitorul incepuse deja sa
scrie la romanul Padurea Spanzuratilor, dar inspiratia nu voia sa vina: “Ma
inversunam in fiecare noapte si lucrul era in zadar. S-a intamplat atunci ca
fratele sau, ofiter artilerist in armata austriaca, sa vrea sa dezerteze si sa
treaca de partea armatei romane. A fost prins si spanzurat. Nu se stia insa
localitatea unde a fost spanzurat si niciun amanunt in plus. La un moment dat
Liviu Rebreanu a inceput sa auda batai usoare in geam: “Nu era nimeni si
nimic”…
"... acel frate al meu,
student devenit ofiţer artilerist în armata austriacă, adus să lupte pe frontul
românesc împotriva românilor, a încercat să treacă la români; a fost însă
prins, condamnat şi executat prin ştreang/.../Nu se ştia nici localitatea unde
a fost executat, necum împrejurările sau oarecari amănunte....
A trebuit să mai treacă
cîteva luni pînă ce am putut descoperi aproximativ regiunea unde s-a întîmplat
tragedia aceasta a unui tînăr de 22 de ani. Intre timp isprăvisem transcrierea
lui Ion şi acum, în toate nopţile, în faţa biroului, mă zbuciumam cu Pădurea
Spînzuraţilor
Mă înverşunam în fiecare
noapte şi lucrul era în zadar. In schimb, în vreme ce scriam, în liniştea
apăsată, am început să percep nişte bătăi uşoare în fereastra mea, delicate ca
ale unor degete imateriale. Deschideam, cercetam întunericul... Nu era nimeni
şi nimic. Cînd însă bătăile acestea misterioase s-au repetat nopţi de-a rîndul,
insistent - fiindcă sînt, repet, credincios şi superstiţios - mi-am zis că nu
poate fi decît sufletul fratelui meu, care cere îngrijirea creştinească ce nu
i-a fost desigur acordată. Si atunci am pornit să caut şi să găsesc negreşit,
orice ar fi, mormîntul fratelui spînzurat", a scris Rebreanu.
Cautarea nu a fost usoara.
"Si, după multe cercetări şi destule peripeţii, l-am descoperit în
sfîrşit la Ghimeş, într-o livadă, la marginea fostei frontiere. Locul nu era
nici măcar însemnat. De-abia cu ajutorul groparului din sat am putut stabili
unde a fost executat şi îngropat. Am fost în casa primarului de pe vremuri,
unde a fost judecat şi osîndit. Am fost în odăiţa unde şi-a petrecut ultimele
ceasuri şi de unde a plecat la supliciul suprem. Am trecut în satul vecin,
Făget, unde a avut ultima reşedinţă. Am cunoscut pe preotul român care-i fusese
prieten, dar care n-a fost admis să-l însoţească la moarte.
Am vorbit cu o fată de
ţăran, sprintenă, frumuşică, la care am găsit cîteva răvăşele de-ale lui. Primarul
mi-a dăruit şapca lui fără cozoroc pe care a trebuit s-o schimbe cu o pălărie
civilă cînd a pornit pe ultimu-i drum pămîntesc...L-am dezgropat apoi şi
osemintele le-am mutat dincoace de pîrîul care fusese graniţă, pe pămîntul
vechi românesc, aşa cum ceruse el în ultimele momente şi cum nu i se admisese.
Si de-atunci am putut scrie liniştit Pădurea Spînzuraţilor..."(Liviu
Rebreanu/ Mărturisiri, 1939).
Sursa: Garda Neamului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu