Pe un vârf de
deal, la hotar tăcut de sat, un bătrân cimitir își petrece timpul printre
lăstari și tufănele. Dimineață de toamnă, meandrezi printre morminte, aplecând
privirea pe sub frunze îngălbenite. Ai senzația unei simbioze în care nimeni și
nimic nu poate schimba tainicul echilibru natural care poartă pașii la deal și
la vale, la vale și iar la deal, urmărind firul nesigur al ulițelor. Ridurile
adânci ale unei bătrâne îmbrăcate în negru din cap până-n picioare contrastează
cu un zâmbet blând, dar plin de tristețe. Involuntar îți aduci aminte de un
pasaj din acel memorabil discurs-elogiu scris de Lucian Blaga: "Satul,
situat în inima unei lumi îşi e oarecum sieşi suficient. El n-are nevoie de
altceva decît de pămîntul şi de sufletul său şi de un pic de ajutor de sus,
pentru a-şi suporta cu răbdare destinul."
Acum, după vreo
25 de ani de când am călcat pentru prima dată prin acest colț de univers rural,
semantica satului atemporal blagian capătă un altfel de sens. Atemporal? Nu mai
știu, din moment ce timpul a înghițit hain și alandala din mult prea multe, de
la nuci falnici la fântâni, de la freamătul cailor la mirosul de lapte
proaspăt. Prin același colb sau aceleași noroaie, destinele sunt luate de vânt
pe ulițele satului: la deal, la vale, la deal... Sus, peste sat, o cruce
putrezită străjuiește răbdătoare un pui de nuc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu