Să cadă, să doară, să
fie doar ea
La masa aceluiași hol
ruginit,
Când nimeni nu cere
răspunsul primit,
S-o vreau ca să stea !
E obsesivă chemarea
ce-mparte nevoi
Deasupra la toate să
ploaie pe noi,
Când stropii cei grei
se dau rătăcind
De-a valma în cer și
cad împietrind
Bezmetici și goi !
De-i ploaie aceia,
ce-alunecă fin
Cu picurii reci mă
cheamă să vin,
Trecând peste toate,
să-mi spună ce vrea,
Iubesc ploaia nebună
așa cum e ea,
De crede-n destin !
(Nichita Stănescu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu