Slow living

Staţie de autobuz la oră de trafic încărcat. Un du-te-vino nervos, cu priviri aruncate pieziş. La câţiva paşi, o mogâldeaţă nemiscată frapează un ochi iscoditor. Imaginea unei scoici la colţ de promontoriu bătut de valuri. Nefirească nemişcare. Poate doar sacul de urzici culese de dimineaţă să fie mai mobil. Pare a fi invizibilă. Acel du-te-vino curge în continuare la vale sau se revarsă inutil spre amonte, ignorând-o.  O mână se apropie, cu o pâine şi un strudel cumpărat ad-hoc: „Să fie de sufletul celor adormiţi!”. Şi atunci, minune: un chip brăzdat se ridică din broboadă, făcând loc unor ochi luminoşi, de o limpezime extraordinară. Cu o blândeţe duhovnicească şopteşte: „Vă mulţumesc mult”. Apoi capul coboară, precum valvele cochiliei. Soseşte autobuzul. Un nou du-te-vino se revarsă...