Participă!

marți, februarie 13, 2018

Siluete


   Are şi iarna farmecul ei. Anotimpul în care siluetele se întrevăd cel mai bine. Sezonul mohorât în care podoabele lucitoare nu-şi mai au rostul. Rămân doar esenţe de morfologie. Axe, linii, structuri. Promisiunea habitusului. Speranţe care dau tonul volumetriei şi echilibrului interior, pentru explozia compoziţiei din primăvara sufletului pulsând acolo, în fibra ascunsă. Oare câte (ne)cuvinte îşi spun siluetele în tăcerea iernii?

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un umăr.
Eu mi-am înclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nteţeşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzeam cum se încetineşte sângele meu
suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
(Nichita Stănescu - "Necuvintele")

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu