Siluete

   Are şi iarna farmecul ei. Anotimpul în care siluetele se întrevăd cel mai bine. Sezonul mohorât în care podoabele lucitoare nu-şi mai au rostul. Rămân doar esenţe de morfologie. Axe, linii, structuri. Promisiunea habitusului. Speranţe care dau tonul volumetriei şi echilibrului interior, pentru explozia compoziţiei din primăvara sufletului pulsând acolo, în fibra ascunsă. Oare câte (ne)cuvinte îşi spun siluetele în tăcerea iernii?

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.

Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.

El a întins spre mine o ramură ca un braţ.

Eu am întins spre el braţul ca o ramură.

El şi-a înclinat spre mine trunchiul

ca un umăr.

Eu mi-am înclinat spre el umărul

ca un trunchi noduros.

Auzeam cum se-nteţeşte seva lui bătând

ca sângele.

Auzeam cum se încetineşte sângele meu

suind ca seva.

Eu am trecut prin el.

El a trecut prin mine.

Eu am rămas un pom singur.

El

un om singur.

(Nichita Stănescu - "Necuvintele")