Zi de toamnă

   La anii când mulţi încă se jucau cu maşinuţe şi păpuşele, eu am avut norocul unei adevărate experienţe iniţiatice. O experienţă care avea să îmi releve timp de o săptămână, tot ce avea mai bun capitala Moldovei: muzee, case memoriale, palate, statui, parcuri, biserici, străzi, scuaruri, biblioteci, universităţi, străzi, cronici, istorii...Toate începeau zilnic cu zgomotul primelor tramvaie matinale, sub bătaia melodioasă a ceasului de la Palatul Culturii, de la un etaj de hotel de unde Casa Dosoftei mi se înfăţişa ca o ilustraţie din basmele fraţilor Grimm. Plecam împreună dimineaţa şi ne întorceam seara frânţi de oboseală... dar îmbogăţiţi sufleteşte. Cred că a fost cea mai frumoasă ieşire pe care am făcut-o vreodată dincolo de oraşul natal. După mai bine de trei decenii, retrăiesc cu emoţie frânturi din acele momente care şi-au avut cu siguranţă rolul lor pe o spirală evolutivă. Nu sunt doar simple palimpseste afective. Sunt fire nevăzute care au legat iremediabil copilul de adolescent, tânărul de hoinarul – flaneur de astăzi, negurile bacoviene de parfumul din Ţicău, într-o matrice în care vârstele încearcă să-şi găsească un genius loci sufletesc, sub coroana bilobată care oferă în continuare umbră şi racoare între lumină şi întuneric, precum frescele din Sala Paşilor Pierduţi. Recunosc, am fost un mare norocos: prea puţini au parte de astfel de încrustări. Poate de acolo a început totul. Big Bang-ul meu personal. Iar acum nu pot fi decât să-ţi fiu recunoscător. Deşi nu pot scăpa de un nod în gât, acum, când ar fi trebuit să bem împreună o halbă rece, după o plimbare lungă prin grădina botanică. Aşa, ca pentru o zi superbă de toamnă, ca pentru 70 de ani. La mulţi ani, tată!