Dimineaţă de iunie. Era probabil singura persoană din
centrul oraşului care nu se grabea frenetic spre ceva, spre cineva. Un chip
îngândurat, o privire tristă, uşor pierdută, coborâtă parcă din paginile lui
Cehov. Doar câţiva porumbei reuşesc să-l scoată pentru moment din apatie. I-a
urmărit cu atenţie, după care şi-a ridicat ochii, mirat parcă la gândul că mai
există zbor, că aripile nu se frâng aşa uşor...După câteva clipe, o mătură hârşâită
avea să îl scoată din reverie. S-a ridicat oftând, îndreptându-se de spate, şi a
plecat lăsând pe bancă un colţ de pâine. Să fi fost mulţumirea lui pentru un
vis frumos…sau tributul adus zbuciumului şi negurilor din adâncuri? O siluetă se prelinge spre stradă, aşteptând să fie repede înghiţită. Privesc
la cei câţiva porumbei rămaşi de izbelişte şi uit să apăs pe declanşator. Sau
poate că nu, dorindu-mi inconştient să-l mai văd vreodată pe o bancă,
hoinar de-al lui Baudelaire rătăcit într-un cenuşiu bacovian…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu