Poveste matinală

Dimineaţă de iunie. Era probabil singura persoană din centrul oraşului care nu se grabea frenetic spre ceva, spre cineva. Un chip îngândurat, o privire tristă, uşor pierdută, coborâtă parcă din paginile lui Cehov. Doar câţiva porumbei reuşesc să-l scoată pentru moment din apatie. I-a urmărit cu atenţie, după care şi-a ridicat ochii, mirat parcă la gândul că mai există zbor, că aripile nu se frâng aşa uşor...După câteva clipe, o mătură hârşâită avea să îl scoată din reverie. S-a ridicat oftând, îndreptându-se de spate, şi a plecat lăsând pe bancă un colţ de pâine. Să fi fost mulţumirea lui pentru un vis frumos…sau tributul adus zbuciumului şi negurilor din adâncuri? O siluetă se prelinge spre stradă, aşteptând să fie repede înghiţită. Privesc la cei câţiva porumbei rămaşi de izbelişte şi uit să apăs pe declanşator. Sau poate că nu, dorindu-mi inconştient să-l mai văd vreodată pe o bancă, hoinar  de-al lui Baudelaire rătăcit într-un cenuşiu bacovian…