Pi centru, la Bacău...

       „Mă aflu, din nou, „pi centru”, la Bacău… Revăd pe sub pleoape Teatrul şi fostul cinema „Mărăşti”, „Alimentara” cu program non-stop, vânzătoarele drăguţe, la care, încă de pe când eram prin clasa întâia, mă uitam cu drag şi cu chemare. Lucru pe care-l simţiseră, pe semne, şi ele. Pe la ore fără lume, se strângeau să ciorovăiască. Uneori mă nimeream printre ele, în timp ce unul din părinţi cumpăra câte ceva. Eram şi eu acolo, cu toată timiditatea mea incurabilă. Vorbeam, glumeau, mă-ntrebau câte unele (probabil că le eram simpatic, sau n-aveau ce face, la o oră goală de lume!) ce mai fac, cum e la şcoală, ce prieteni am, ce mă distrază mai mult prin oraş… La un moment dat, una mă-ntreabă: „Pe care din noi, dintre fetele de-aici, o iubeşti tu cel mai mult?” …Ce-ntrebare!  Cum să răspunzi la aşa ceva în gura mare! Mie tare-mi placea de Paula, cea cu obrajii roşii şi rotunjimi ce miroseau a mezeluri!!! A parizer şi a şuncă… Ei, da! Paula care zâmbea şi din ochi spunea cele mai frumoase vorbe… Mă codesc, desigur. O altă fată cu halat alb de vânzătoare, blondă şi bine dispusă şi ea, vine în ajutorul meu, văzând că mi-i jenă să răspund: „Uite, ai aici hârtie şi creion, nu trebuie să spui, scrie un nume (le cunoşteam pe toate, căci toate erau ispititoare şi isteţe!). Mă dau mai deoparte şi scriu numele celei dragi mie, sincer şi emoţionat. Numai că, în grabă, nefiind deloc scriitor, am „mâncat” o literă: „a”. Vă daţi seama că Paula fără un „a” nu mai e Paula! Se-adună toate, citesc, şuşotesc şi râd, râd de nu mai pot, în timp ce eu transpirat nu înţeleg nimic. Până când Paula însăşi îmi arată cum se scrie numele ei, adică cu toate literele. Dar ea a înţeles, totuşi, ce-a înţeles, şi mi-a zâmbit cald şi m-a strâns lângă şoldurile ei. Parfumul de mezeluri şi de lactate devenise poezie…”

   Un pasaj dintr-un savuros interviu cu parfum din alte timpuri, interviu pe care vă invit să-l parcurgeţi aici.