„Mă
aflu, din nou, „pi centru”, la Bacău… Revăd pe sub pleoape Teatrul şi fostul
cinema „Mărăşti”, „Alimentara” cu program non-stop, vânzătoarele drăguţe, la
care, încă de pe când eram prin clasa întâia, mă uitam cu drag şi cu chemare.
Lucru pe care-l simţiseră, pe semne, şi ele. Pe la ore fără lume, se strângeau
să ciorovăiască. Uneori mă nimeream printre ele, în timp ce unul din părinţi
cumpăra câte ceva. Eram şi eu acolo, cu toată timiditatea mea incurabilă.
Vorbeam, glumeau, mă-ntrebau câte unele (probabil că le eram simpatic, sau
n-aveau ce face, la o oră goală de lume!) ce mai fac, cum e la şcoală, ce
prieteni am, ce mă distrază mai mult prin oraş… La un moment dat, una
mă-ntreabă: „Pe care din noi, dintre fetele de-aici, o iubeşti tu cel mai
mult?” …Ce-ntrebare! Cum să răspunzi la
aşa ceva în gura mare! Mie tare-mi placea de Paula, cea cu obrajii roşii şi
rotunjimi ce miroseau a mezeluri!!! A parizer şi a şuncă… Ei, da! Paula care
zâmbea şi din ochi spunea cele mai frumoase vorbe… Mă codesc, desigur. O altă
fată cu halat alb de vânzătoare, blondă şi bine dispusă şi ea, vine în ajutorul
meu, văzând că mi-i jenă să răspund: „Uite, ai aici hârtie şi creion, nu
trebuie să spui, scrie un nume (le cunoşteam pe toate, căci toate erau
ispititoare şi isteţe!). Mă dau mai deoparte şi scriu numele celei dragi mie,
sincer şi emoţionat. Numai că, în grabă, nefiind deloc scriitor, am „mâncat” o
literă: „a”. Vă daţi seama că Paula fără un „a” nu mai e Paula! Se-adună toate,
citesc, şuşotesc şi râd, râd de nu mai pot, în timp ce eu transpirat nu înţeleg
nimic. Până când Paula însăşi îmi arată cum se scrie numele ei, adică cu toate
literele. Dar ea a înţeles, totuşi, ce-a înţeles, şi mi-a zâmbit cald şi m-a
strâns lângă şoldurile ei. Parfumul de mezeluri şi de lactate devenise poezie…”
Un pasaj dintr-un savuros interviu cu parfum
din alte timpuri, interviu pe care vă invit să-l parcurgeţi aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu