La capăt de stradă. La un fel de răscruce a timpului citadin cu rezonanţă medievală. Mai nou, la o străpungere subpământeană care vascularizează şi regenerează suflul oraşului spre apus. Paradoxal, aproape invizibilă de când mă ştiu. Suportând cel mult priviri grăbite ale omului nou, oripilat de aerul vetust şi de izul de clisă rebreniană. Ceva totuşi mai atrăgea privirea ca un magnet. Ceva inexistent în cartierul fără prispe dar plin de panouri prefabricate. Abia acum câteva zile am remarcat: sub streaşina dintre lumi, stâlpii de susţinere parcă dispăruseră în neant. Devenea clar, nervurile lemnoase nu mai puteau hrăni o lume de mult dispărută şi prea uşor trecută în uitare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu