Aşteptare

    Un clasic peisaj urban aparţinând unui cartier considerat "de fiţe" prin anii '80. Şi deodată îţi răsare în cale ceva neverosimil. Un (alt)fel de alveolă a timpului, o aşchie din oraşul dispărut, rămasă în picioare printre dinţii excavatorului sistematizării comuniste, imună la ţesături cu fir globalizant. Un aer greu de definit pare a se ridica spre cer. Suferinţă? Bătrâneţe? Duioşie? Resemnare? Aşteptare? Încremenire? Am noroc de o clarificare dată de Marin Sorescu...

„Cică lucrurile mai trec o dată

Pe unde-au mai fost

Ca nişte sentimente-comete.

Trebuie numai să ştii să le-aştepţi,

Trebuie numai să rupi,

Stând pe loc

Infinite perechi de ghete.

Asta înseamnă că salcâmul

Tăiat astă-toamnă

Se va mai înălţa pentru o clipă

Pe vechea lui rădăcină.

Că tu mă vei mai iubi cu adevărat

Peste câteva miliarde de ani lumină.

O, poate nu mai e mult până-atunci,

Cine ştie!

Iată, eu am şi-nceput să te-aştept

Măsurând timpul cu barba,

Veşnicie cu veşnicie.”

Vezi şi: Axis mundi
Departe, în centrul oraşului