În căutarea verdelui pierdut: Cu drujba prin centrul Bacăului

   “Vegetaţia reprezintă elementul cel mai manevrabil al amenajărilor peisagistice, prin folosirea diferenţiată a taliilor, formelor, culorilor şi texturii plantelor şi a adaptabilităţii diferitelor specii la variatele condiţii ale mediului, prin multitudinea posibilităţilor de combinare şi grupare a lor în plan şi spaţiu” (Iliescu A.F., 2008).

Realitatea am văzut-o însă astăzi la pas, după ce ştirea de ieri mi s-a părut neverosimilă. Iat-o sub forma sintetică a colajului de mai jos.

     Urmărind fotografic aliniamentul stradal dintre Magazinul “Luceafărul” şi Policlinica Veche, mă gândeam la faptul că valoarea peisagistică a unui spaţiu verde este legată de suma experienţelor, obişnuinţelor şi practicilor pe care un grup uman le dezvoltă în acel loc...

    În urechi mi-a sunat explicaţia oficială: “Nu i-aş numi o tăiere ci doar o înlocuire. Am analizat minuţios tot ce-am tăiat. S-a constatat că nu mai sunt chiar sănătoşi, sunt mulţi care şi încurcă traficul…”  (Sursa: Realitatea TV Bacău)

    Îmi este încă vie în memorie decizia nefastă din Parcul Trandafirilor, în vara anului 2010, cu salcia lui Bacovia. Acum observ că repetăm cu nonşalanţă şi la o altă scară intervenţia de atunci, fără a învăţa nimic din greşelile trecutului sau din experienţa Iaşului prin al său Bulevard Ştefan cel Mare şi Sfânt…

Este deja tardiv să (mai) vorbesc – aşa cum am făcut-o de multe ori pe acest blog – de polivalenţa funcţională a verdelui urban, de principiile de compoziţie sau elemente de proiectare care ar trebui să stea la baza gestionării acestor spaţii publice ş.a.m.d. Profesioniştii spaţiului amenajat, cei care ar trebui să regândească relaţia dintre natură şi cenuşiul mediului construit, au emigrat probabil şi ei, încărcaţi de lehamite. O lehamite integratoare care nu poate fi retezată nici măcar de lanţul drujbelor. Restul este pură teorie verde. Verde de Bacău....