Conexiuni

Din păcate, vulcanicele efuziuni sentimentale nu au făcut parte din fibra genetică a familiei. Generaţia „free hugs” avea să apară la câteva decenii după momentul aterizării mele. Cu toate acestea, alchimia vremurilor avea să descopere un panaceu inedit, cu o putere incredibilă: făcutul cu mâna. Recunosc, am fost avantajat de oarece diferenţe altimetrice. Nişte diferenţe care din punct de vedere locativ aveau să demonstreze şi foarte multe neajunsuri specifice traiului în comun, trai obligatoriu pentru omul croit după şabloanele deceniilor postbelice. Pentru mine, copil fiind, aceste dezavantaje aveau să fie condensate într-un fantastic avantaj al perspectivelor. Bucuria de a privi de sus. Şansa de a scruta orizontul, de a urmări fizionomia aceluiaşi răsărit într-o multitudine de forme şi culori. De acolo mi-am făurit visuri. De acolo am încercat să întrevăd dincolo de linia orizontului. Am făurit aşteptări, am plănuit evadări în spaţii nelimitate, am îndepărtat convenţionalul. Până când am înţeles valoare unui simplu gest: făcutul din mână. Un fel de undă atemporală care leagă nivelul solului de ultimul etaj, acolo la limita percepţiei urbanismului modern, aşa cum aveam să descopăr după decenii. Un fel de fir invizibil care aducea la acelaşi numitor anii pierduţi şi anii care urmau să curgă, copilărie pierdută şi tinereţe învolburată. Un gest simplu dar de o polivalenţă care nu îmi permite acum să îl decriptez. Un gest care condensează sentimente contradictorii, atenuează supărări, alină trăiri contradictorii, aşteptări divergente, speranţe, concilii, răvaşe. Un ritual precolumbian ajuns acolo, prin cine ştie ce vrajă, la conjuncţia spre un alt tărâm. Am păstrat acest fior indiferent de numărul şi frecvenţa treptelor. Un fel de echidistanţă care a reuşit să transceadă timpului, să domolească taifunul vremurilor. Acum câteva zile am sesizat însă o noutate: perspectivele adolescenţei au fost obturate de spiritul tonic dar invaziv al vegetaţiei arborescente care reconfigura volumetric spaţiul cvartalului (aparent) atemporal. Am zâmbit dulce – acrişor la vederea verdelui urban: acei arţari, tei şi salcâmi au devenit peste noapte temniceri ai priveliştelor de altădată, exemple palpabile ale unui timp care evoluează spre noi perspective (a)temporale. Din această cauză am plecat zilele trecute cu inima strânsă. Acea conexiune vindecătoare prin simplul gest al mâinii trebuia să fie căutată prin noi luminişuri, prin noi liziere.

Acum îmi este frică să mă uit în sus, cu speranţa unei întoarceri spre alte timpuri. Cu dorinţa cuceririi de noi orizonturi...

Acum îmi este frică şi să privesc în jos. Ameţesc. Nu concep să văd decrepitudinea prezentului...

Şi totuşi voi continua să fac cu mâna. Să ridic privirea. Din tot sufletul meu. Pentru un palier superior, acolo sus, mult mai sus, la altitudini care să mă protejeze de etajele intermediare ale trăirilor mele...

Dragilor, iubiţi-vă părinţii! Vorba lui Blaga...

A iubi - aceasta vine

tare de departe-n mine.

A iubi - aceasta vine

tare de departe-n tine.

A cunoaşte. A iubi.

Care-i drumul? Ce te-ndeamnă?

Eu voi continua să fac cu mâna. Nu spre etajul patru, ci mult mai sus...