Din păcate, vulcanicele efuziuni sentimentale nu au făcut
parte din fibra genetică a familiei. Generaţia „free hugs” avea să apară la
câteva decenii după momentul aterizării mele. Cu toate acestea, alchimia
vremurilor avea să descopere un panaceu inedit, cu o putere incredibilă:
făcutul cu mâna. Recunosc, am fost avantajat de oarece diferenţe altimetrice.
Nişte diferenţe care din punct de vedere locativ aveau să demonstreze şi foarte
multe neajunsuri specifice traiului în comun, trai obligatoriu pentru omul
croit după şabloanele deceniilor postbelice. Pentru mine, copil fiind, aceste
dezavantaje aveau să fie condensate într-un fantastic avantaj al
perspectivelor. Bucuria de a privi de sus. Şansa de a scruta orizontul, de a
urmări fizionomia aceluiaşi răsărit într-o multitudine de forme şi culori. De
acolo mi-am făurit visuri. De acolo am încercat să întrevăd dincolo de linia
orizontului. Am făurit aşteptări, am plănuit evadări în spaţii nelimitate, am îndepărtat
convenţionalul. Până când am înţeles valoare unui simplu gest: făcutul din
mână. Un fel de undă atemporală care leagă nivelul solului de ultimul etaj,
acolo la limita percepţiei urbanismului modern, aşa cum aveam să descopăr după
decenii. Un fel de fir invizibil care aducea la acelaşi numitor anii pierduţi
şi anii care urmau să curgă, copilărie pierdută şi tinereţe învolburată. Un
gest simplu dar de o polivalenţă care nu îmi permite acum să îl decriptez. Un
gest care condensează sentimente contradictorii, atenuează supărări, alină
trăiri contradictorii, aşteptări divergente, speranţe, concilii, răvaşe. Un
ritual precolumbian ajuns acolo, prin cine ştie ce vrajă, la conjuncţia spre un
alt tărâm. Am păstrat acest fior indiferent de numărul şi frecvenţa treptelor.
Un fel de echidistanţă care a reuşit să transceadă timpului, să domolească
taifunul vremurilor. Acum câteva zile am sesizat însă o noutate: perspectivele adolescenţei
au fost obturate de spiritul tonic dar invaziv al vegetaţiei arborescente care
reconfigura volumetric spaţiul cvartalului (aparent) atemporal. Am zâmbit dulce
– acrişor la vederea verdelui urban: acei arţari, tei şi salcâmi au devenit
peste noapte temniceri ai priveliştelor de altădată, exemple palpabile ale unui
timp care evoluează spre noi perspective (a)temporale. Din această cauză am
plecat zilele trecute cu inima strânsă. Acea conexiune vindecătoare prin
simplul gest al mâinii trebuia să fie căutată prin noi luminişuri, prin noi
liziere.
Acum îmi este frică să mă uit în sus, cu speranţa unei întoarceri spre alte timpuri. Cu dorinţa cuceririi de noi orizonturi...
Acum îmi este frică şi să privesc în jos. Ameţesc. Nu concep să văd decrepitudinea prezentului...
Şi totuşi voi continua să fac cu mâna. Să ridic privirea. Din tot sufletul meu. Pentru un palier superior, acolo sus, mult mai sus, la altitudini care să mă protejeze de etajele intermediare ale trăirilor mele...
A iubi - aceasta vine
tare de departe-n mine.
A iubi - aceasta vine
tare de departe-n tine.
A cunoaşte. A iubi.
Care-i drumul? Ce
te-ndeamnă?
Eu voi continua să fac cu mâna. Nu spre etajul patru, ci mult mai sus...
Părinte fiind, vei face cu mâna.Nu vei mai privi în sus sau în jos, ci ești obligat să privești înainte. Să te bucuri de statutul ce-l ai, cu gândul că trăirile amintite îți vor fi datorate. Să privești cu cea mai mare bucurie zâmbetul fiicei răzbătând atemporal spre chipu-ți încărcat de trăiri, așteptări, vise și împliniri în decorul verdelui urban.
RăspundețiȘtergere