Nu ştiu de ce, întotdeauna m-au fascinat. Suspendate sau
deja căzute în uitare printre frunze galben – cafenii, au reprezentat reperul
imuabil al sfârşitului şi al începutului, precum oul lui Cohen. Un ou ţepos,
uneori hirsut, alteori jovial, după cum răzbea lumina printre vremi şi vremuri.
Toamnă de toamnă, alte forme, alte nuanţe. Imposibil să rămâi nepăsător pe o
alee jalonată probabilistic de aceşti stabilopozi miniaturali ai metamorfozelor, indiferent de cei 4, 14 sau
40 de ani. Le-am lovit cu băţul, le-am strâns la piept, le-am călcat în
picioare, le-am scos din foc cu propriile mâini, mai târziu le-am fotografiat...cu
gândul ascuns că astfel pot să posed crâmpeie de timp, amintiri, speranţe,
locuri, teritorii. Ştiţi povestea cu aceste roade compulsive ale melanjului
vară – toamnă, care odată puse în apă fierbinte, s-ar transforma în radiere
magice pentru caietele copiilor năzdrăvani? Nu am putea încerca din nou experimentul, extins la puterea
tehnologiilor cu (re)medii virtuale? Unelte moderne, bio, un fel de Photoshop la îndemâna oricui,
care să poată face minuni: erase, selections,
colorize, enhance, adjust, effects...Poate chiar să aducă şi o uşoară
înteţire a simţului olfactiv printre atâtea taste, target-uri şi deadlines-uri,
astfel încât să ne aducem aminte de mirosul gutuilor sau de aroma magiunului
proaspăt, în amurg de toamnă violet. Frumuseţea dar şi angoasa lui septoctombrie
într-un singur cuvânt, sau poate două...pentru preţiozitate dendrologică: Castanea sativa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu