Noiembrie - ultimul capitol

     Cea mai frumoasă caracterizare făcută lunii noiembrie în literatura română: Îmi place noiembrie și nu știu de ce. Poate pentru că e o lună profund nedreptățită. O lună pe care nimeni nu și-o revendică și nimeni nu vrea să știe de ea. Pentru mine, noiembrie are miros de gutuie încă necoaptă. E mereu în urmă cu un pas. E ca mine: veșnic întârziat - la ore, la întâlniri, la mai toate sindrofiile majore ale vieții. Înfrigurat, retoric și parțial vetust, noiembrie este iubirea mea cea de pe urmă. Iubire de domn tomnatec și pretins matur. Iubire vag rușinată, dar plină de efluvii și ultime energii solare, ase­menea merelor lăsate pe vremuri în pom de bunicii mei, până dincolo de Sfântul Nicolae și primul îngheț, în chip de ofrandă la "pomul vieții”, pomul Alungării din Rai, cu globurile lui vegetale, pline de ispite și culori heliotrope - ispite dulci, rotunde, ferme și intens aromate. Ispite imposibil de refuzat.  (...)  Noiembrie... mereu imprevizibil. Ceea ce sur­prinde este că nostalgia toamnei dă în fiecare an altă cu­loare frunzelor. Cred că această lună nu e chiar potrivită să te îndrăgostești, ci să-ți privești într-o imaginară oglindă retrovizoare trecutul cu cele bune, cu cele rele, fără părtinire. Nu este o lună a reclu­ziunii, dar cu siguranță, a rememorării unui an în care ai trăit sau pe care l-ai visat. E sezonul corbilor și al despărțirilor de îndepărtatele vacanțe de odinioară. Doar brumatele crizanteme se răzgândesc în noiem­brie... așa, ca să ne amintească de tristețea ursului carpatin și de ferocitatea luminii de lună plină.

De la o vreme, mi-e bine în noiembrie. Ascult sau scriu povești despre o noapte cu păr lung și ochii negri și mă visez prizonier spațial al unui timp plin de vechime. E vremea cailor liberi și a mâinilor reci. A ceții și a dorului de părinți. A mării, în splendoarea ei tomnatică, și a pâinii abia scoasă din cuptorul cu lemne al bunicii. E anotimpul când mă confund cu mestecenii și când plouă doar în cinstea celei mai frumoase și mai triste femei a lumii. Și chiar aflat în plin noiembrie, mi-e dor de noiembrie, căci sunt al lui. Îi port blazonul de cavaler al melancoliei, deși mă tem de nemilosul, justițiarul decembrie.

Timpul numit noiembrie, cu parfumul lui de "păduri ce-ar fi putut să fie, dar niciodată nu vor fi”, mă naște și mă moare de atâta vreme, încât mă simt copilul adoptiv al târziului tuturor toamnelor.

Căci sunt chiar eu, domnul Noiembrie, și vă las acum să vă bucurați de zăpada ce va să vină... 

(prof. Sorin Preda - Iubirea cea de pe urmă, extras din articolul publicat în revista Formula AS, nr. 1046-2012)

SORIN PREDA (12 decembrie 1951  - 27 noiembrie 2014)