Spiritul vrăncenilor

     Valoarea unei  şcoli nu se rezumă la arhitectura sau vechimea zidurilor împrejmuitoare. Sufletul ei stă cuibărit în urzeala trăirilor, în memoria generaţiilor de elevi şi profesori, în pasiunea zilei de azi, cu gândul la noile performanţe de mâine. Ce poate fi mai frumos decât să ai faţă în faţă foşti profesori - venerabili slujitori ai învăţământului băcăuan –  şi formidabili elevi de nota 10, pentru  care performanţa reprezintă o obişnuinţă? Poate o stare de spirit, caracteristică vrăncenilor, care  au demonstrat aseară, la cea de a XX-a ediţie a Balului Cataramă, că brandul Vrănceanu - admirat şi desigur invidiat - sintetizează o faţetă adeseori ignorată în România actuală: relaţia dintre elev şi profesor, spaţiul dintre catedră şi bancă, dincolo de note, de programa şcolară, de orgolii, funcţii sau distincţii… Poate recunoaşterea acestor performanţe şi în plan financiar, graţie  celor care nu-şi uită dascălii, colegii, frumoşii ani de liceu…Un adevărat spirit de învingători, care a animat o festivitate aparte, admirabilă prin harul celor care au avut parte de acest „ingredient” menţinut viu, indiferent că l-au trăit la scara deceniilor sau doar a anilor. Greu de răspuns la astfel de interogaţii, ştiind că poate prea demult erai boboc de Pătrăşcanu/Vrănceanu, că poate prea devreme erai absolvent, că poate prea uşor curge timpul până la noile întâlniri statornicite la 10, 20, 30, 40 ori 50 de ani…Frumuseţea clipei şi coerenţa anilor de Vrănceanu, ca foşti, actuali, elevi, profesori sau părinţi (într-una sau mai multe din aceste ipostaze) încheagă un spirit viu, tonic, jovial, performant, care îşi scrie de la sine încrederea şi optimismul pentru necunoscutul unui viitor atât de greu predictibil pe meridianele aşteptărilor...

 În aceeaşi tonalitate: După douăzeci de ani