Divagaţii dendrologice

      Copil fiind, l-am cunoscut inopinat, printr-o surată de-a lui, undeva prin spatele unei universităţi ieşene. Mult mai târziu, la fel de neaşteptat mi-a apărut în cale, fascinându-mă definitiv prin fizionomia-i atipică, semeaţă şi condescendentă. Destinul a făcut ca peste ani, traseele zilnice să-l aibă ca reper solitar al gândurilor adolescentine, martor tăcut al prefacerilor trecute şi viitoare. După aproape două decenii, acelaşi fir nevăzut m-a făcut să îi dau din nou bineţe zilnic, urmărindu-l cu coada ochiului şi admirându-i ţinuta. Nu ştiu de ce, dar prezenţa lui inspiră încredere şi echilibru, estetică şi bunătate, modestie şi rezistenţă, coerenţă între clipa trecută şi cea viitoare. Calităţi desuete astăzi, la fel ca şi anticariatul de pe colţ, depozitar fidel al unor pagini frunzărite sub umbră peţiolată, respiro în drum spre casă. Micul colţ dedicat cărţilor a dispărut între timp în vâltoarea amintirilor, la fel ca multe alte repere urbanistice, afective sau doar topografice. Neschimbat rămâne în continuare pribeagul cu trunchi imuabil, faţă de care teii, castanii sau plopii copilăriilor mele au îmbătrânit prematur. Şi atunci, dimineaţa devreme, în drum spre o nouă zi, un zâmbet poznaş şi un pas zglobiu printre galbene frunze reprezintă firescul care mă face să uit de tâmplele decolorate.