Copil fiind, l-am cunoscut inopinat, printr-o surată de-a lui, undeva prin
spatele unei universităţi ieşene. Mult mai târziu, la fel de neaşteptat mi-a
apărut în cale, fascinându-mă definitiv prin fizionomia-i atipică, semeaţă şi
condescendentă. Destinul a făcut ca peste ani, traseele zilnice să-l aibă ca
reper solitar al gândurilor adolescentine, martor tăcut al prefacerilor trecute
şi viitoare. După aproape două decenii, acelaşi fir nevăzut m-a făcut să îi dau din nou bineţe zilnic, urmărindu-l cu coada ochiului şi admirându-i ţinuta. Nu ştiu de
ce, dar prezenţa lui inspiră încredere şi echilibru, estetică şi bunătate,
modestie şi rezistenţă, coerenţă între clipa trecută şi cea viitoare. Calităţi
desuete astăzi, la fel ca şi anticariatul de pe colţ, depozitar fidel al unor
pagini frunzărite sub umbră peţiolată, respiro în drum spre casă. Micul colţ dedicat
cărţilor a dispărut între timp în vâltoarea amintirilor, la fel ca multe alte repere
urbanistice, afective sau doar topografice. Neschimbat rămâne în continuare pribeagul cu trunchi imuabil, faţă de care teii, castanii sau plopii
copilăriilor mele au îmbătrânit prematur. Şi atunci, dimineaţa devreme, în drum
spre o nouă zi, un zâmbet poznaş şi un pas zglobiu printre galbene frunze
reprezintă firescul care mă face să uit de tâmplele decolorate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu