Bacăul ochilor de sticlă şi oţel

     Clădiri clipind cu ochii de de sticlă şi oţel ai modernităţii, clădiri care au început să facă parte, firesc, din cotidianul nostru. Treptat, fără să realizăm, au metamorfozat fizionomia urbană a unui oraş prea văduvit de tăvălugul sistematizării comuniste. Aduc însă aceste construcţii cu siluete uneori inedite o necesară îmbogăţire a unui fond construit caracterizat în general  prin discontinuitate, incoerenţă arhitecturală, monocromie ori funcţionalitate precară? Au aceste forme şi volume harul de a completa cenuşiul ţesutului urban, de a închega  profilul Bacăului?

       Ele sunt acolo, debordând de spontaneitate şi superioritate altimetrică. Uneori apar peste noapte, mai ceva ca un bidonville asiatic. Le desluşim talia, le folosim ca reper, au început să redeseneze hărţile noastre mentale, fără a fi (încă?) locuri de condensare identitară. Le-a rezervat oraşul vreun scurt moment de reflecţie pe drumul către necesara reînnoire urbanistică de secol XXI? 

P.S.: pentru cei mai puţin familiarizaţi cu oraşul, nu mai adaug legenda la colajul de mai sus. Ochii de sticlă şi oţel îi vor întâmpina rapid, zâmbind familiar. Am să mai adaug însă o imagine intrată în panteonul vremurilor noastre dominate de arhitecturi atât de diafane. În stânga se află casa poetului George Bacovia. Să nu cumva să treceţi pe lângă ea, înşelaţi de lipsa sclipitoarei modernităţi...