Iernile cu temperaturi
coborâte şi numărul mare al zilelor cu ceaţă (fenomen meteorologic specific
oraşului lui Bacovia, cu o frecvenţă cuprinsă între un minim de 21 de zile şi
un maxim de 82 de zile pe an) conferă un specific microclimatic care nu prea
este de invidiat. Aceste particularităţi climatice au fost explicate acum câteva decenii de
climatologul Ion Gugiuman (1909-1990, profesor universitar la Facultatea de
Geografie a Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi): „Acest calm al atmosferei se datoreşte unui aspect al reliefului – cel
de bazin orografic, mărginit la est şi la vest de dealuri înalte, iar la sud de
o strâmtoare – poarta de la Răcătău,
- care frânează scurgerea maselor de aer spre sud. Şi atunci, aerul frânat şi
rece coboară de pe dealuri şi provoacă temperaturi reduse, ceaţă şi negură”
(Gloria Lăcătuşu, Zăpezile calde, Ed.
Junimea, 1979).
Este
firesc astfel să avem temperaturi mai scăzute în lunile de iarnă comparativ cu
Iaşul (v. grafic), să nu mai vedem
zile întregi Soarele doar dacă urcăm pe Culmea Pietricica, spre Măgura sau să
orbecăim prin ceţuri mai dese decât în filmele lui Tarkovski. Un an „anormal”
de sanogen a fost 2011, atunci când golirea pentru câteva luni bune a Lacului
Bacău II (clic aici) a diminuat simţitor frecvenţa ceţurile de toamnă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu