După douăzeci de ani

      Amintirile dau un sens prelingerilor noastre între dulcele ieri şi veşnicul mâine. După douăzeci de ani, torentul nostalgic a invadat deopotrivă inima absolvenţilor şi a mentorilor, într-o curgere vijelioasă dar, paradoxal, capabilă să creeze noi tărâmuri, aidoma unei delte într-o continuă formare. Un torent care, pentru câteva zeci de minute, a aplatizat titluri şi diplome, conturi bancare şi afaceri de succes, destine anoste sau spectaculoase, realizări şi nereuşite, distanţe, stiluri de viaţă. Toate s-au topit în bucuria revederii, în nostalgia unei adolescenţe cu dublă polaritate, gravitând pe un ax gregorian cu temperaturi de decembrie. Pentru unii a fost cea mai frumoasă perioadă. Pentru alţii o rampă de lansare. Pentru toţi, dulcele ieri adolescentin s-a cristalizat însă într-o viguroasă fibră lăuntrică pe care destinul o plăsmuieşte pe traiectoria unor ani de liceu. Puntea dintre dulcele ieri şi veşnicul mâine poate fi şi o sală de clasă, capabilă să (re)aprindă sau să menţină treaz freamătul sufletelor tinere şi să dea cu tifla hapsânului Cronos.