Focar etnografic la Oneşti

     Colecţiile etnografice băcăuane se pot număra pe degete, deşi zestrea judeţului  este remarcabilă atât ca valoare cât şi ca diversitate a instrumentarului. De la prof. dr. Dorinel Ichim, pasionat cercetător, ne-au rămas pagini memorabile despre obiceiurile şi tradiţiile din zonele etnografice Trotuş şi Bacău. Ultimele două decenii au pus însă un strat gros de colb globalizant, ajutat însă din plin de ignoranţă şi neaoş dezinteres, care au aruncat într-un con de umbră patrimoniul moştenit din moşi-strămoşi. Înfiinţarea unor noi puncte muzeale, amenajate cu pasiune şi sacrificii financiare, care pot completa reţeaua rarefiată a a celor câtorva unităţi muzeale de profil (bugetate de Ministerul Culturii şi Consiliul Judeţean) reprezintă în aceste condiţii o reuşită cu adevărat notabilă. Indiferent dacă sunt publice sau particulare, în locaţii centrale sau periferice din punct de vedere geografic, aceste mici focare de etnografie „in situ” se pot constitui în repere viabile ale parcursului devenirii noastre şi totodată (cu o minimă promovare) în obiective care pot fi integrate unor fluxuri turistice judeţene şi regionale.

           Un astfel de obiectiv am avut bucuria să-l descopăr recent la Şcoala „Sfântul Voievod Ştefan cel Mare” din Oneşti. Profesorul pentru învăţământ primar Marta Pânzaru, împreună cu elevii domniei sale, a reuşit în decursul timpului amenajarea unui interesant punct muzeal,  în încercarea de a conserva, preţui şi restitui generaţiilor tinere obiecte tradiţionale cu valoare istorică, reprezentative pentru zona etnografică a Trotuşului. Mai multe detalii ne sunt oferite chiar de iniţiatorul acestui proiect, faţă de care nu putem avea decât consideraţie:

             „Sunt nume, oameni, construcţii, obiecte, chipuri care au avut viaţă cândva şi care ne sunt rădăcini. Din discuţiile purtate cu elevii ne-am dat seama că aceştia pot face diferenţa dintre ceea ce este modern, de actualitate şi ceea ce a aparţinut cândva acestor locuri. Avem datoria sacră de a încerca să le trezim elevilor noştri interesul, dragostea şi respectul pentru aceste valori moştenite şi, totodată, datoria de a conserva aceste amintiri care n-au dispărut şi încă le descoperim în jurul nostru.

               În acest sens ne-am hotărât să înfiinţăm în spaţiul special din şcoala noastră un mic muzeu în care să adunăm ceea ce a aparţinut stră, străbunicilor noştri şi care nu s-a pierdut încă. Împreună cu elevii am discutat cu oamenii de la sate din împrejurimi, cu bunici, rude ale lor; am ascultat cântecele bătrânilor, am privit demonstraţiile femeilor care încă mai ştiu cum se prelucra inul, cânepa, lâna; ne-am bucurat de frumuseţea obiceiurilor şi, mai ales, de simplitatea şi înţelepciunea cu care sunt concepute; am admirat frumuseţea şi trăinicia vechilor case ,,în patru ape” făcute din bârne, încheiate în coadă de rândunică, cu cerdac şi pământ pe jos; am simţit armonia dintre aceste construcţii şi mediul natural şi, nu în ultimul rând, dorinţa copiilor de a conserva aceste lucruri moştenite, de a le avea cât mai aproape de ei, de a desfăşura activităţi în cadul de odinioară. Aşa ne-am hotărât să plecăm la drum adunând materiale, recondiţionându-le, selectându-le, ordonându-le.

      Majoritatea exponatelor sunt din proprietatea familiei mele, de foşti dascăli trecuţi la cele veşnice. Au fost oameni intelectuali care şi-au jertfit viaţa pe altarul învăţământului dar care au fost foarte apropiaţi de oamenii din lumea satului, le-au cunoscut obiceiurile, tradiţiile, portul, muncile cu care îşi câştigau existenţa, credinţa în Dumnezeu etc.

     Mama mea, învăţătoare renumită pe Valea Tazlăului, în satul Scorţeni, fiica Eleonorei Cernat, organiza cu femeile din sat cercuri de lectură unde femeile lucrau în puncte româneşti sau cu acul persan, adevărate tablouri de o valoare inestimabilă. Tablourile, broderiile, cusaturile, ţesaturile, prosoapele de artizanat, au o vechime între 30-60 de ani.Războiul de ţesut, oalele de lut, alte obiecte de uz gospodăresc, se află în muzeu din bunăvoinţa soţului meu, preotul Gheorghe Pânzaru, care m-a ajutat să le adun din satul Caraclău, com Bârsăneşti, de la locuitorii parohiei şi au o vechime de peste 70-80 ani.

     Alte obiecte precum şi fotografiile vechi au fost aduse cu mult drag de elevii şcolii si de părinţii lor care au fost foarte receptivi şi au apreciat ca atare dorinţa noastră de a le conserva. Şi acestea au o vechime de peste 60 ani, aparţinând unor locuitori din Valea Trotuşului, a Caşinului şi a Oituzului.” 

    Fie şi în trecere prin municipiul de pe Trotuş, colecţia etnografică vă poate oferi câteva clipe de răgaz autentic, în vâltoarea unor vremuri care uită de multe ori să-şi poarte în albie şi propriile izvoare. Iar şcoala, prin menirea ei, va avea întotdeauna uşa deschisă.