"Bacăul Mare"

       Nu este vorba de proiectul Zonei Metropolitane Bacău (anchilozat şi nefuncţional, probabil reactivat în vreo campanie electoarală din vara aceasta, doar de amorul artei, desigur), ci de Regiunea Bacău, unitate administrativă care a funcţionat după modelul sovietic, în perioada 1950 - 1968 (cu unele corecţii în 1956 şi 1960). Este perioada în care Bacăul a coordonat administrativ cel mai mare teritoriu, împărţit în zece raioane, de la Ceahlău şi până la Zeletin (fig - sursa:  Mihail Haşeganu (coord) - Geografia economică a RPR, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957):

         O caracterizare a acestei perioade de profunde transformări politico-administrative ne este oferită de Atlasul teritorial al României:

       "Venirea la putere, cu largul concurs sovietic, a unui guvern comunist a favorizat instaurarea unui regim totalitar în România, în anii 1945-1948. După abdicarea Regelui Mihai I şi instaurarea Republicii Populare Române (30 decembrie 1947) precum şi în urma înlăturării complete a opoziţiei democratice, regimul a trecut, şi în domeniul administrativ, la reforme, vizând adoptarea decupajului sovietic, în regiuni şi raioane. La 6 septembrie 1950 a fost promulgată Legea organizării teritoriale nr. 5, prin care cele 59 de judeţe ale României postbelice (compuse din 424 plăşi) erau înlocuite de 26 regiuni, cuprinzând 148 de oraşe şi 177 raioane. Noua împărţire nu ţinea cont de configuraţia fostelor judeţe şi, în plus, introducea în numele noilor unităţi administrative, elemente onomastice cu caracter glorificator (astfel oraşul Braşov a fost rebotezat Stalin, ca şi regiunea a cărei reşedinţă era). Totuşi, în bună măsură, unele nume ale fostelor judeţe se regăseau şi în numele regiunilor, care nu preluau, „mecanic” denumirea reşedinţei regionale (Ialomiţa, Prahova, Teleorman, Dolj, Gorj, Severin, Bihor, Mureş, Putna, etc.). Oraşele erau împărţite în oraşe de subordonare republicană (Bucureşti, împărţit, ca şi regiunile, în mai multe raioane, dar şi Braşov, Cluj, Iaşi, Constanţa, Galaţi, Ploieşti, Timişoara), de subordonare regională şi de subordonare raională.

            După doar doi ani, numărul regiunilor a fost redus la 18, prin Decretul nr. 331 din 27 septembrie 1952, adoptat în urma votării unei noi Constituţii de către Marea Adunare Naţională. În schimb, creştea numărul raioanelor, ajuns la 183. „Depersonalizarea” regiunilor a dus la adoptarea, cu o singură excepţie – Regiunea Autonomă Maghiară (cu reşedinţa la Târgul Mureş) – a numelui reşedinţelor regionale pentru toate celelalte unităţi administrative de acest nivel. Singurul oraş de subordonare republicană rămânea Capitala.

Procesul de reducere, pe de-o parte, a numărului de regiuni a continuat în 1956 (au dispărut regiunile Arad, împărţită între regiunile Oradea şi Timişoara şi Bârlad – al cărui teritoriu a fost împărţit între regiunile Bacău, Galaţi şi Iaşi). Pe de altă parte, a crescut numărul raioanelor, la 192. S-au produs şi alte câteva modificări în ceea ce priveşte limitele celorlalte regiuni menţinute. Aceste modificări au fost consfinţite prin decretele 12, 257, 548 şi 652 din 1956.

            Distanţarea politică de Moscova şi tendinţele de transformare a regimului în unul „comunist naţional” s-au reflectat şi în plan administrativ. Pe de-o parte, mai multe regiuni au fost botezate plecând de la realităţi fizico-geografice sau istorice caracteristice: Argeş (în loc de Piteşti), Oltenia, Banat, Dobrogea, Crişana, Maramureş (care înlocuiau vechile nume ale reşedinţelor acestora: Craiova, Timişoara, Constanţa, Oradea, Baia Mare). A fost înlăturat numele lui Stalin, regiunea şi oraşul numite astfel revenind la denumirile româneşti (Braşov). Pe de altă parte, această regiune a preluat o parte din teritoriul Regiunii Autonome Maghiare (aproximativ teritoriul fostului judeţ Trei Scaune), căreia i s-au atribuit zone preponderent nemaghiare din centrul Transilvaniei), scopul fiind diminuarea ponderii majoritare a populaţiei maghiare. şi numele regiunii a fost schimbat, în Mureş-Autonomă Maghiară. De asemenea, ca un efect al dorinţei de dezvoltare a zonei litoralului românesc, oraşul Constanţa a devenit unitate administrativă distinctă, primind, ca şi Bucureştii, statut de oraş de subordonare republicană.

            Numărul de raioane a fost, însă, redus, ajungând la 142. În ceea ce priveşte numărul oraşelor de subordonare regională, acesta a crescut, de la 14 în 1950, la 27 în 1952 şi la 46 în 1961. Comunele, ca şi raioanele, au cunoscut o dinamică ascendentă în ceea ce priveşte numărul lor, până în 1960: 4052 (1950), 4096 (1952), 4313 (1956), scăzând apoi la 4259 (1960). Scăderea numărului de raioane şi comune anunţă începutul unui proces de centralizare administrativă, urmărit consecvent până în 1989.

            Pe linia distanţării regimului comunist de la Bucureşti de orientarea Moscovei se înscrie şi reforma administrativă adoptată în anul 1968. Prin Legea nr. 2 din 16 februarie se revenea la organizarea administrativă românească tradiţională, având la bază judeţul şi comuna. Pe lângă dispariţia „corpurilor străine” în plan administrativ – regiunea şi raionul – era desfiinţată şi orice formă de autonomie administrativă pe criterii etnice. Reînfiinţarea judeţelor nu a însemnat, însă, revenirea la configuraţia administrativă anterioară anului 1950. Un număr de 19 de judeţe – Baia, Câmpulung, Dorohoi, Făgăraş, Fălciu, Muscel, Odorhei, Rădăuţi, Râmnicul Sărat, Roman, Romanaţi, Severin, Someş, Târnava Mare, Târnava Mică, Tecuci, Turda, Tutova, Vlaşca – nu se mai regăseau în acest decupaj. Unele judeţe aveau numele schimbat, fie parţial (Bistriţa-Năsăud, în loc de Năsăud), Caraş-Severin (şi ca o recunoaştere a înglobării la fostul judeţ Caraş şi a mai mult de jumătate din vechiul judeţ Severin), Timiş (în loc de Timiş-Torontal), fie complet (Covasna în loc de Trei Scaune, Vrancea, în loc de Putna, Galaţi, în loc de Covurlui, Harghita, în loc de Ciuc). Prin rolul de centru de regiune, dobândit în cei 18 ani anterior, Baia Mare a fost declarată  reşedinţă a unui judeţ Maramureş care-şi extindea, astfel, numele dincolo de limitele istorice ale judeţului interbelic omonim, în detrimentul oraşului Sighetul Marmaţiei. De asemenea, deşi reşedinţa judeţului Teleorman fusese anterior la Turnul Măgurele, Alexandria devenea centrul administrativ al judeţului reînfiinţat. Acelaşi statut l-a dobândit Slobozia, pentru judeţul Ialomiţa, în dauna vechii reşedinţe, Călăraşi."