Zâmbetul amar al estului

      Peste Siret, văile şi culmile deluroase nu unesc, ci dimpotrivă. Uneori crează falii aproape inimaginabile pentru secolul al XXI-lea. Orice escapadă în zonă, dincolo de izocrona de 30-40 de minute faţă de Bacău, oferă un peisaj dezolant, dominat de sărăcie şi promiscuitate, care capătă accente tragice pe măsură ce ieşim de pe puţinele drumuri judeţene asfaltate şi înaintăm spre obârşia afluenţilor. Din fostele proprietăţi răzăşeşti nu au mai râmas decât pârloage măcinate de ravene şi case de chirpici, care cu greu încheagă comunităţi, intitulate pompos “unităţi administrativ-teritoriale”. Spaţii interstiţiale uitate brutal sau ignorate de civilizaţie, în care toate conceptele de amenajare a teritoriului s-au încăpăţânat să rămână literă moartă. Politicile publice de după 1989 nu au reuşit decât să îngroape definitiv firavele urme ale dezvoltării din deceniile 7-8, care aici însemnau un CUASC, o fermă zootehnică, o livadă, o şcoală şi un dispensar pentru fiecare sat. Exodul rural a adâncit criza profundă a acestor locuri, care au devenit treptat doar spaţii de tranzit, încărcate simplist şi injust cu apelative specifice mahalalelor de la marginea marilor oraşe. Sărăcie. Ignoranţă. Puturoşenie. Prostie. Alcoolism. Insecuritate. Da, există ca peste tot în România. Să nu uităm însă cauzele care au condus la această tragică realitate, existentă în parametri apropiaţi doar în câteva regiuni ale ţării. Dacă nu reuşim să înţelegem îi transformăm pe toţi în nişte proscrişi, buni doar de arătat cu degetul.

     Zâmbetul amar al femeii din imaginea surprinsă acum câteva zile la marginea unui sat  pliat către sine, cred că reprezintă fizionomia condensată a trăirii şi locuirii de pe aceste meleaguri. O fizionomie atemporală din care nu a dispărut încă speranţa. Nu o speranţă deşartă, ci una izvorâtă poate din singura lumină pe care o are: cei trei copii care învaţă într-o şcoală primară cât o cutie de chibrituri. Erau printre cei mai frumoşi copii pe care i-am văzut vreodată, chiar dacă tremurau de frig sub câteva hăinuţe peticite, care au aparţinut pe vremuri fraţilor mai mari. Ei nu au nicio vină. Măcar pentru ei societatea ar putea încerca să aducă aceste locuri mai aproape de o minimă perspectivă pentru un trai uman. Altfel, s-ar putea să ne trezim mai târziu cu o parte a acelor apelative întoarse către noi, venind din partea viitorilor adulţi. Şi atunci noi vom scruta orizonturile de peste Siret, fără posibilitate de a mai schimba, fie şi din aroganţa aerului nostru de orăşean, o simplă vorbă de bineţe.