Spre deosebire de locurile cotidiene, unde suntem ceea ce facem, în faţa monumentului suntem ceea ce credem, ceea ce venerăm, ceea ce comemorăm, nu ca individ inalienabil, ci ca membru al unei comunităţi care împărtăşeşte aceleaşi valori, aceeaşi credinţă, veneraţie. Chiar dacă monumentul este consacrat unui erou anume, unei personalităţi de odinioară, el se oferă posterităţii cu valoare de exemplu şi simbol, şi cu capacitatea de coagulare comunitară. Monumentul este un „loc de memorie”, ori, şi mai precis, un loc al voinţei (colective) de memorie (colectivă). Valoarea lui simbolică este evidentă, şi ea excede valoarea simbolică a celorlalte locuri ale vieţii cotidiene. Această valoare vine din capacitatea sa de a concentra într-o unitate temporală omogenă, superficială şi evidentă timpul lung, eterogen şi profund al trecutului. Dar mai mult decât orice, monumentul este memoria spaţiului.În monument, timpul este povestit şi expus spaţial. Lucrurile, formele se umplu de conţinuturi prin naraţiune, iar atunci când aceste naraţiuni nu sunt citite „din prima”, mărturii textuale sunt adăugate texturii înseşi a monumentului. (Ciprian Mihali – Monumentul între voinţa de putere şi opera de artă, Ed. Paideia, 2001)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu