Gust amar de octombrie

     Ne-am obişnuit cu toţii în ultimul timp să sărbătorim pompos sau doar declarativ fel de fel de evenimente comopolite, preluate facil din spaţii alohone. Desigur, până la un punct este chiar indicat, făcând apel la diversitatea formelor de manifestare pe care diverse culturi şi civilizaţii le-au îmbrăţişat de-a lungul timpului. Acest lucru nu eludează însă, în hăţişul de informaţii care ne absoarbe prin diferite canale mass-media, necesitatea de a face apel, măcar o singură dată pe an, la fiinţarea noastră ca citadini, la istoria şi afectivitatea locurilor natale.

    Măcar o singură dată, astăzi, pe 6 octombrie, moment considerat (până la proba istoriografică contrarie) actul oficial de naştere al oraşului nostru. Să ne amintim măcar de momentul când domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun, semna acum 602 ani un hrisov prin care orânduia dările ce trebuiau plătite de negustorii din Liov în trecerea lor prin târg.

      De ce acest remember? Pentru că am rămas neplăcut surprins de faptul că în nici un cotidian local nu am văzut nici cea mai mică referire la acest eveniment. Dar absolut nimic. Ne place să vorbim de cultură, de identitate, de istoria şi geografia locală, ne mândrim cu personalităţile (legende sau nu...) care au scris o pagină la monografia urbană, veche de secole, a oraşului nostru...Sunt convins că există subiecte acute, de actualitate dureroasă (accidente rutiere, problema agentului termic, anchete economice şi sociale, care deschid prima pagină a presei locale de astăzi), dar nu cred că nu se putea găsi loc pentru a aminti măcar pe fugă, în două rânduri, despre 6 octombrie 1408. Cred că Bacăul merita măcar atâta lucru..

.Din păcate încep să cred, amintindu-mi şi de alte omisiuni pe care Bacăul cultural le-a avut de înfruntat în ultimele două decenii, că aici, pe terasele Bistriţei, avem un dar aparte de a fraterniza cu vremelnicia, cu uitarea, cu indolenţa şi superficialitatea. Pentru înaintaşi, locul natal reprezenta casa părintească şi copacul cel mare din pragul uşii (nu fac nicio aluzie la salcia lui Bacovia....), clopotul bisericii care vestea ziua de sărbătoare, sau fumul vetrei calde dintr-o zi mohorâtă ca cea de astăzi. Percepţie aplicabilă la Alecu Russo şi alţii asemenea, vetustă pentru noi, cei care gestionăm globalizări şi recesiuni atât de complicate...

Cred totuşi că mai avem speranţe.

     Măcar pentru faptul că doar câţiva istorici au prezentat astăzi, într-un muzeu, ca într-un ritual ocult, repere veritabile ale identităţii noastre.

    Măcar pentru faptul că profesorul Alin Popa a publicat, în aceste zile, o lucrare de excepţie despre istoria şi afectivitatea Bacăul nostru, dar care, încă nu a atras atenţia datorită lipsei senzaţionalului cotidian...

     Şi gustul amar al acestui început de octombrie parcă se mai diluează...

LA MULŢI ANI, BACĂU!