Prin hublou

De la mine de la geam nu se văd munţii... (O fi vreun efect malefic al sevrajului?!) Nici nu cred că ar fi putut fi altfel din moment ce aparţin unei generaţii care, fără să cunoască ororile obsedantului deceniu, deschidea ochii la mijlocul altuia (acum etichetat cu titlul de euforic), în care, dincolo de constrângerile inerente unui regim totalitar, acumulările anterioare pe plan social-economic permiteau fiecăruia să viseze la un model românesc al societăţii de consum. Iluzie deşartă, din moment ce începusem deja să fiu integrat într-o lume care schimba raporturile individului cu spaţiul printr-o industrializare forţată şi generalizarea unui exod rural ce schimbau definitiv înfăţişarea locului natal, dominat prea timpuriu de uniformitate şi cenuşiul rece al cutiilor reci de beton.
Cam pe atunci am început să mă mir că pot exista şi altfel de cutii… de chibrituri şi am devenit colecţionar de modele ieşite din tiparul anost al fabricii brăilene. M-am bucurat apoi de petele de culoare lipite pe faţadele gri ce vesteau sosirea iminentă a circului, invariabil în aceeaşi spaţiu al Pompierilor Noi (ce sonoritate toponomastică pentru picii de azi!). Ulterior nu mi s-a mai părut bizar orgoliul unor bătrâni ai copilăriei noastre, care se lăudau cu dăinuirea de generaţii într-o mahala de oraş sau în apropierea unei clădiri demult demolate, azi cel mult cu rezonanţă exotică. A urmat după decembrie zodia consumului, a excesului de construit, suferind treptat de bulimie urbană, de saţietate/saturare dar şi de o oarecare maturizare/aliniere forţată la modelul european în care, arzând paşii normali, am redefinit un nou model românesc în care ambiguitatea şi nuanţele sunt chei de lectură. Deşi considerându-mă perfect integrat noului “sistem”, am avut revelaţia întâlnirii cu un universitar ardelean, care acum câţiva ani problematiza organizarea spaţiului în pieţele clujene, vorbind în faţa unui auditoriu suspicios despre rolul măştilor (panouri publicitate, bannere etc) în arhitectura şi (re)modelarea urbană. M-am mirat: ce diferenţă de concepţie…
Azi, îmi dau seama că purtăm fiecare în sine un anume fel de a ne înfăţişa masca. Formăm, prin puţinul nostru contopit cu al celorlalţi, chipul oraşului. Măştile noastre ofertate pe stâlpi, bănci, fluturaşi, panouri, autobuze etc, într-o imagine prea puţin coerentă urbanistic sau estetic. Dincolo de ele ce rămâne? Doar o diversitate de culori care „personalizează” o fotografie învechită a oraşului? În primă fază măcar atât – mă simt mai bine privind graffiti decât tencuielile căzute. Un mod de a arunca conceptul de sine dincolo de cei câţiva metri lăţime ale arterele majore? Un posibil combustibil de rezervă pentru un oraş limitat de măştile celor care privesc din spatele geamurilor? Să încercăm să privim şi dincolo. Măcar pentru ca briza să aducă mirosul cetinii, dacă încă nu putem privi în perspectivă...