As adauga si o poezie pe care o uitasem, dar care a fost scoasa la lumina de catre maestrul Florin Piersic: http://www.youtube.com/watch?v=gsY3Cp3X0-Y&feature=related
Unde ni sînt visătorii?...
de Alexandru Vlahuţă
Nu ştiu, e melancolia secolului care moare, Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare, Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte, Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte, Răspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire, Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire, Şi împrăştie în lume o misterioasă jale, Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;
Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate, Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate, Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite, Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite, Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată, Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată! Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare? Ce-s aceşti copii de ceară — fructe istovite-n floare?... Şi în bocetul atâtor suflete descurajate, Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate, Blestemând deşertul lumii ş-al vieţii, în neştire, Când îşi scaldă toţi în lăcrimi visul lor de nemurire, Tu, artist, stăpânitorul unei limbi aşa divine, Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine, Orizonturi largi ş-atâtea frumuseţi necunoscute, Te mai simţi atras s-aluneci pe aceleaşi căi bătute, Să-ţi adormi şi tu talentul cu-al dezgustului narcotic, Ca în propria ta ţară să te-arăţi străin, exotic?... Cum, când eşti aşa de tânăr, e o glorie a spune C-ai îmbătrânit şi sila de viaţă te răpune, Că nimic pe lumea asta să te mişte nu mai poate, Că te-ai zbuciumat zadarnic şi te-ai săturat de toate?
Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu când pătrunde, Nu problemele ei vaste, încâlcite şi profunde, Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă, Când atâtea-ţi schimbă vremea c-o bătaie de aripă, În vertiginosul haos de privelişti, ce te-nşală, Sub imensa şi eterna armonie generală?...
Eşti de-abia în pragul lumii. Îi-i aşa de sprinten gândul. Câte n-ar şti el să prindă în viaţă aruncându-l! [...] Ştiu. Am fost şi eu ca tine amăgit să cred că-n artă [...] Dar când m-am uitat în juru-mi ş-am văzut că e o boală, Şi că toţi începătorii, de abia scăpaţi din şcoală, Ofiliţi în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor, Îşi zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor, Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite, Desperări de porunceală şi dureri închipuite, Când am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe Seva tinereţii noastre, am zis gândurilor oarbe, Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci, Să s-abată lăsând morţii în odihna lor de veci, Şi din florile vieţii să aleagă şi s-adune În nepieritorul fagur adevăr şi-nţelepciune! Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mişcătoare Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare A torentelor vieţii! [...]
Şi când lumea asta toată e o veşnică mişcare, Unde cea mai mică forţă împlineşte o chemare, Şi când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi luptă În campania aceasta mare şi neîntreruptă, Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor, Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor, Jalea şi descurajarea cântecului tău amar, Şi să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar, Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai trişti? Asta vi-i chemarea sfântă de profeţi şi de artişti?... Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii, Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii? Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte, Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte, Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse Peste inimile noastre mângâiere şi iubire, Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire, Valurile de-ntuneric despicându-le în două, Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!
As adauga si o poezie pe care o uitasem, dar care a fost scoasa la lumina de catre maestrul Florin Piersic: http://www.youtube.com/watch?v=gsY3Cp3X0-Y&feature=related
RăspundețiȘtergereUnde ni sînt visătorii?...
de Alexandru Vlahuţă
Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;
Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite,
Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
Ce-s aceşti copii de ceară — fructe istovite-n floare?...
Şi în bocetul atâtor suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deşertul lumii ş-al vieţii, în neştire,
Când îşi scaldă toţi în lăcrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpânitorul unei limbi aşa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ş-atâtea frumuseţi necunoscute,
Te mai simţi atras s-aluneci pe aceleaşi căi bătute,
Să-ţi adormi şi tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta ţară să te-arăţi străin, exotic?...
Cum, când eşti aşa de tânăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrânit şi sila de viaţă te răpune,
Că nimic pe lumea asta să te mişte nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic şi te-ai săturat de toate?
Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu când pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încâlcite şi profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Când atâtea-ţi schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de privelişti, ce te-nşală,
Sub imensa şi eterna armonie generală?...
Eşti de-abia în pragul lumii. Îi-i aşa de sprinten gândul.
Câte n-ar şti el să prindă în viaţă aruncându-l!
[...]
Ştiu. Am fost şi eu ca tine amăgit să cred că-n artă
[...]
Dar când m-am uitat în juru-mi ş-am văzut că e o boală,
Şi că toţi începătorii, de abia scăpaţi din şcoală,
Ofiliţi în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor,
Îşi zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperări de porunceală şi dureri închipuite,
Când am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereţii noastre, am zis gândurilor oarbe,
Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lăsând morţii în odihna lor de veci,
Şi din florile vieţii să aleagă şi s-adune
În nepieritorul fagur adevăr şi-nţelepciune!
Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mişcătoare
Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare
A torentelor vieţii! [...]
Şi când lumea asta toată e o veşnică mişcare,
Unde cea mai mică forţă împlineşte o chemare,
Şi când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi luptă
În campania aceasta mare şi neîntreruptă,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea şi descurajarea cântecului tău amar,
Şi să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai trişti?
Asta vi-i chemarea sfântă de profeţi şi de artişti?...
Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere şi iubire,
Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!